Muntele Pelion


Reşedinţa de vară a Zeilor Olimpului şi tărâmul magic al Centaurilor. Se ridică impozant deasupra Volos-ului, între golful Pagasitic şi marea Egee. Casa lui Iason şi a argonauţilor porniţi de aici pe mare în căutarea lânei de aur, Pelion te duce spre stânga, apoi spre dreapta, apoi în sus, apoi în jos, pe cărări altfel bine asfaltate, printre culmi la vremea asta înverzite, şi mai ales printre florile de tot felul, spre destinaţie.
Roxana a adormit într-un final în braţele mele, cu doar vreo douăzeci de minute înainte de mult-aşteptatul „arriving at destination – on right”. Ajunsesem la Damouchari! După 13 ore şi jumătate. Era 5.30 după-amiaza, eram ameţiţi de drum, storşi de vlagă, nu ne mai trebuia nimic.

Ne-au întâmpinat veseli nevoie mare prietenii noştri, familia Stoica. Ei erau deja acolo de vreo 10 zile şi ne-au dus mai mult pe sus, căci aproape că nu mai ştiam nici să mergem, la Victoria, care ne-a preparat „duo caffes eliniko metrio parakalo!” şi un pic întremaţi am purces să vedem marea. Cosmin şi-a luat şi slipul şi a făcut o baie, eu m-am mulţumit să mă uit doar la mare şi la fete şi să fac primele poze.
Eram un pic dezamăgită. OK, am bătut 1.000 de kilometri ca să ajung în pustietatea asta? Şi de ce sunteţi atât de entuziaşti, că nu e nimic de văzut decât nişte pietre pe mal – pietre? Adică plaja nu e cu nisip? Vai de picioarele şi spatele nostru! Şi cum adică asta e toată plaja? A, ăsta de la geamul nostru, unde răsare soarele, e portul pentru bărcile e pescari, plaja e cealaltă, păi nu e cu mult mai mare, şi e tot cu pietre!
Cam aşa gândeam atunci.

Roxana a început că ea vrea să ne întoarcem, că vrea la „Căsuţa Seacă”, adică la ţară la bunica şi a început să tot plece de lângă noi. La început eram stresaţi că pleca, apoi ne-a convins Tudor (dar şi Roxana, după ce i-am făcut hatârul şi i-am acordat încrederea asta) că n-are unde să plece. Damouchari e tot ce se vede: o singură tavernă deschisă la ora aceea, pensiunea la care stăteam noi, cea cu vedere la mare, şi încă două hoteluri şi trei tavene, toate închise încă. Toţi cei prezenţi pe-acolo deja se cunoşteau unii cu alţii. Erau două magazine mici, alimentare, şi concurente de altfel, unde găseai strictul necesar de mâncare şi nişte vederi. Taverna la care mâncam era a lui Apostolis, fratele Victoriei, proprietăreasa pensiunii noastre.
De altfel, ei doi, aveam să aflăm, avuseseră o bunică româncă. Un alt hotel din Damouchari, aflat acum în proprietatea altcuiva, purta chiar numele acestei bunici, Cleopatra, adusă de bunicul lor acolo, în Pelion. Iar magazinul era vegheat tot timpul de Pascalis, soţul Victoriei.

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone