Du-mă-acasă, măi tramvai/autobuz/taxi...

Nu-i aşa că vă era dor de un post cu păţanii şi peripeţii? De un astfel de post, şi mie mi-era dor, de "mood"-ul care să îl inspire, da. Nu şi de păţanii şi peripeţii, mai ales că s-au lăsat cu rupt pingele.

Păi să vă povestesc.

Mă trezesc de la 6 şi ceva, fără s-o doresc cumva, şi odată ce încep să mi se învârtă prin cap, ca-ntr-o horă a unirii, gândurile la ceea ce am de făcut azi, pas de mai poţi să adormi la loc!
Aşa că plec din pat, ca să nu-i trezesc şi pe ceilalţi. Doar că în scurt timp, tot fără s-o fi dorit-o sau să fi făcut ceva în acest sens, m-am trezit cu toţi pe capul meu în sufragerie, veneau tot unul după altul, ca potârnichile.

Ei, în fine, mai trec câteva ore, fetele pleacă la grădi cu tatăl lor, eu mă chinui c-un articol să-i dau de cap şi nu reuşesc, aşa că îl las neterminat şi pornesc spre casa de la curte ("as opposed to" casa de la bloc, în care locuim încă). Aveau să vină, grupaţi pe specializări, mai multe serii de muncitori şi trebuia să fie cineva acolo să le deschidă uşa şi să stea cu ei, să le răspundă la eventuale întrebări şi să-şi manifeste eventuale nedumeriri şi/sau nemulţumiri. De data asta (ca şi data trecută, ca şi alte câteva dăţi) au căzut sorţii pe mine.


Ies din scara blocului - un autobuz 335 în staţie. Fug tare, eram în adidaşi torşăn (mai ştie cineva reclama aia? - întrebare retorică), îl prind. Merg 2 staţii pe blat. Cobor şi rămân în staţie să iau alt auzobuz, care avea aici staţie comună cu cel din care tocmai coborâsem, dar avea să mă ducă mai aproape de destinaţie. Şi scot Kindle-ul să citesc. În ploaie, sub umbrelă, cam cât de arogantă să fii? Dar mă prinsese prea tare acţiunea unei cărţi pe care o citesc de câteva zile şi nu mă pot abţine să citesc oriunde prind loc, timp... (Despre carte poate povestesc după ce o termin. Doar atât acum: ştiu că s-a tradus în română, am aflat întâmplător când eram pe la jumătatea cărţii, dar nu am răbdare să o caut, o voi termina aşa, în engleză, pe Kindle.)

În fine, în câteva minute vine un autobuz, apuc să înregistrez mental că nu e numărul pe care îl aşteptam, ci cu trei numere mai mic (era 101 în loc de 104), dar urc totuşi. Deja plecase din staţie când eu mă întrebam ce-o fi fost în capul meu să iau un autobuz pe care scria clar Faur Poarta 4, când eu vroiam să ajung la poarta1, poarta mea de la curte? Fac din nou blatul, că doar nu consumăm o călătorie dacă am greşit autobuzul, nu? Şi întreb pe cineva, care îmi confirmă că este un autobuz greşit, deci cobor la prima staţie, care este după  colţ, deci mă şi întorc o distanţă bunicică. Mă duc în staţia de tramvai şi vine un 14. Îmi dau seama că voi merge cu el până la capăt, aşa că dau să validez cartela. După ce primesc de vreo 3 ori mesajul de cont zero, îmi amintesc că îmi dădusem şi acum câteva zile acelaşi mesaj la metrou, când mi-am propus să încarc cartela - dar se vede că nu am şi finalizat. De când citesc cartea asta pe Kindle în care e vorba de uitare, parcă uit şi eu mereu.

Aşa că ce credeţi că face o conştiincioasă şi corectă ca mine? Aţi ghicit: cobor la prima staţie. Caut un chioşc de încărcat cartele, o încarc şi mă mut în staţia mai apropiată, de autobuz. Pe care îl iau alte 2 staţii... Şi aproape că am ajuns la destinaţie. Mai am de parcurs doar circa jumătate de kilometru pe jos. Destul ca să-mi dau seama, pe drum, cam pe la jumătatea distanţei, de ceva. M-a lovit, pur şi simplu. Explicaţia pentru care mă tot opream pe drum, motivul pentru care cineva sau ceva mai puternic decât mine îmi punea piedici în cale, cauza intrinsecă a căutărilor mele... şi aş putea fabula mai departe despre o chestie atât de stupidă: uitasem cheile de la casa de la curte, la casa de la bloc! De unde tocmai venisem, parcurgând distanţa în 3 autobuze, un tramvai şi-un încărcat de cartelă!

Am simţit că îmi cade cerul pe mine! Cum se poate? Ceva atât de meschin, ceva de care eu nu m-aş fi crezut niciodată în stare, ceva atât de specific mai degrabă soţului... Cum am putut?

Şi uite-mă cum iau autobuzul înapoi - unul singur, de data asta, şi nu pe blat, înşfac nervoasă cheile de la locul lor, înciudată pe ele, de parcă s-ar fi uitat singure în casă, şi plec înapoi... cu un taxi, de data asta, la muncitorii care deja făceau integrame în faţa porţii.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Ruşine, arbitrelor!

Sorcova vesela - the new milestone