Klimt: destul cu cenzura!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când vine vorba de Klimt, mă gândesc la excursia „cu şcoala” la Viena, ca masterandă în altă capitală europeană. Şi nu ştiu dacă se poate vizita mai bine Viena decât cu însăşi doamna profesoară de la cursul de Istoria Artei, o pasionată de istoria artei până în vârfurile degetelor. Având dublă cetăţenie, maghiară şi austriacă, doamna profesoară ne-a servit şi de ghid cultural prin Viena.

Kunsthistorisches Museum, Albertina, Belvedere, Schonbrunn, expoziţii permanente sau temporare... Breugel, Rembrandt, Schiele, Munch, Kandinsky, Klimt... Arhitectură de tot felul la tot pasul, Fin de Siècle cel plin de creativitate... Absolut totul a căpătat alte valenţe însoţit de explicaţiile de rigoare, pe măsura cursului predat şi personalizat la faţa locului. La toate acestea, dar şi la cele ce au însoţit excursia noastră la Viena (dormitul la hostel sau berile nefiltrate şi wurstii târzii la o terasă lângă Schonbrunn, de exemplu) m-a dus cu gândul albumul editat de Taschen şi intitulat simplu: Klimt.  

Criticul de artă Gilles Neret s-a angajat prin volumul de faţă în anevoiasa şi plăcuta slujbă de a reda publicului Lumea în formă feminină, cum îşi subintitulează autorul demersul. Tomul parcurge pe rând Viena între realitate şi iluzie; declară război rutinei sterile, bizantinismului rigid şi formelor de prost gust în Simbolismul secesionist şi povesteşte despre dominarea bărbatului de către Femmes fatales; explică elogiul adus geniului lui Beethoven prin friza care îi poartă numele compozitorului, în expoziţia din 1902; elogiază mozaicurile exotice de la Villa Stoclet, ultima lucrare murală importantă a lui Klimt; relatează turnura expresionistă a carierei artistice a pictorului. Erotismul plutea în aer în acele vremuri, lumea lui Klimt era plină de polen şi pistiluri – spune capitolul intitluat „Toată arta este erotică”, celebra propoziţie cu care Adolf Loos îşi începe articolul „Ornament şi crimă”.  

În muzee se vând astăzi mai multe reproduceri color ale operei lui Klimt decât ale oricărui alt artist. Pictorul însuşi ar fi spus: „Cine vrea să afle ceva despre mine – ca artist, singurul lucru de interes – trebuie să-mi privească atent picturile.” Şi aşa am făcut. Le-am privit şi le-am tot privit, ba le-am şi fotografiat (fotografierea fără bliţ era permisă în muzeu, tablourile fiind oricum protejate de sticlă, după cum se vede în fotografiile din arhiva personală).

Articol publicat şi pe ClubDiverta.ro, aici.