Pe cărări de munte. Sau despre autocunoaştere şi depăşirea limitelor

Postul acesta a fost început duminică, 2 august:

E cald, foarte cald, mă uit la termometrul maşinii care creşte câte un grad, câte un grad, încet dar sigur, pe măsură ce ne apropiem de Bucureşti, astfel că cele 18 grade de la urcarea în maşină au deveni 31 în Capitală!

Deja mi-e dor de munte, de răcoarea copacilor între care am întins cele 9 corturi ale Taberei de Supravieţuire organizate de Academia 1,61. Mi-e dor de efortul urcatului pe munte, de ploaia răcoroasă, de râul care curgea la poalele deluşorului cu corturi... Iar Roxana mai are puţin şi izbucneşte în plâns de dorul lui Zaza, căţeaua ciobonesc mioritic a cabanierului de la Garofiţa Pietrei Craiului.

Au fost 4 zile de urcat pe munte pe traseu, orientare, pus cortul, atelier de bagaj minimal de urgenţă, atelier de prim ajutor, de făcut focul, de făcut adăpost de urgenţă... de căţărat pe stâncă, de traversat râul pe coardă... totul, pe fondul de dezvoltare personală realizat printr-un cadru imaginar, cu o poveste şi mulţi protagonişti, participanţii la tabără.



Joi, 30 iulie - Prima zi - întâlnirea cu ceilalți la punctul de întâlnire, am mai mers cu mașinile cam o oră, le-am lăsat apoi şi am mai mers cam o oră pe jos până la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului. Am pus corturile şi ne-am relaxat: foc de tabără şi distracţie!

Pe grohotiș
Vineri, 31 iulie - A doua zi de tabără a fost şi prima provocare pentru mine: urcarea pe munte. Instructorii ne-au propus un traseu (dificil, după părerea câtorva dintre noi) de 2 ore urcuş pieptiş, iar apoi întoarcerea pe alt traseu, mai ocolit dar mai lin, de 3 ore. Greu la deal, frate! Am simţit că îmi dau sufletul! Mă gândeam doar la rău: dacă mi se umflă iar picioarele şi fac tromboză din nou? Uite, am pulsul 140, dacă nu are timp sângele să se urce la loc pe vene, ca data trecută când am ajuns la spital? Fără niciun pic de antrenament, am rămas la coadă - dar nu m-au lăsat de coadă, pentru că cei 4 instructori erau presăraţi printrei cei 17 participanţi la tabără, iar unul dintre ei se asigura că nu rămâne nimeni în urmă.

Când am clacat de tot şi am anunţat, după vreo 45 de minute de urcare, că eu vreau să mă întorc la corturi, Andrei (adică acel Andrei Samoil, conducătorul taberei, coordonatorul Academiei 1,61 şi da, pentru cei care l-au recunoscut, chiar arhitectul din Visuri la cheie) m-a luat în faţa şirului şi m-a pus, nici mai mult nici mai puţin, decât să dau eu tonul grupului, să merg în ritmul meu. Credeam că or să mă înjure toţi, mi-era ruşine că, în afară de familia mea, erau oameni necunoscuţi, care nu mă ştiau şi pe care nu îi ştiam. Ce aveau să spună despre mine? Că îi ţin pe loc, că mă mişc cu încetinitorul, că ei nu au venit să îi duc eu sus cu viteza melcului. Aiurea! Am aflat apoi că mi-au mulţmit chiar, că şi ei obosiseră, dar nu recunoşteau, că de fapt, cei din spatele meu nu observau că merg încet, şi mai mult, de fapt nici nu mergeam încet, ca dovadă, că am făcut traseul de 2 ore în... 2 ore! Plus câteva minute, dar în mare cam aşa.
În fața Cerdacului Stanciului
Odată ajunşi sus, pentru cunoscători - pe Piatra Craiului, la Peştera Stanciului, când mai aveam doar câţiva paşi până la peşteră, a început ploaia. Ne-am adăpostit în peşteră, am stat de vorbă şi ne-am tras sufletul până s-a oprit. Apoi am mers încă câţiva paşi, până la Cerdacul Stanciului, doar în recunoaştere, căci ne-au anunţat că a doua zi urma să ne căţărăm pe stâncă.

Eu, aici, încă o dată? Nici nu mă gândesc! Să mă văd eu frumuşel cu bine jos, la corturi, că mâine stau şi usuc hainele pe poieniţă (era umezeală şi umbră, hainele tuturor erau îmbibate şi de transpiraţie, şi de ploaie şi nu se uscau deloc), văd dacă are cabanierul ceva de citit, sau vreun rebus, sau mă plimb pe jos... Dar de urcat aici nici nu mă gândesc să mă mai urc încă o dată!

Drumul de întoarcere a fost ceva mai lung decât ne-am imaginat, prin Poaina Tămăşel, care înseamnă o veche stână, acum părăsită. Iar Poiana, după cum glumeam apoi, ar merita numele de Poaina cu Urzici. Ne-am rătăcit de grup, pentru că Ilinca s-a apucat să-şi scoată una din perechile de pantaloni de pe ea, şi n-am mai văzut în ce direcţie a mers grupul, din cauza urzicile mai înalte decât un stat de om. Dar din nou unul dintre instructori era alături de noi, cu staţia de emisie-recepţie, aşa că i-am găsit repede pe ceilalți.

Ştiţi senzaţia aia de oboseală maximă şi bucuria reuşitei? Cam aşa mă simţeam eu când am ajuns înapoi la corturi, după 7 ore de când plecasem de dimineaţă! Stoarsă de vlagă, dar bucuroasă că totuşi am dus la bun sfârşit traseul. Fără rucsac în spate, precizez, şi ştiu că mi-ar fi fost mult mai greu şi cu rucsac.

Visam doar la o bere rece şi odihnă, dar una din regulile taberei era fără băuturi! Astfel că nimeni nu a băut nimic altceva decât apă sau ceai. A, dar, şi supă la plic - nu mai mâncasem de mai bine de 10 ani, iar fetele au mâncat pentru prima oară. Și le-a plăcut - ghinionul lor, că eu aşa ceva nu le fac acasă, cum credeau ele!

Sâmbătă, 1 august - Ziua Wide Games. Este un concept pe care nu știu dacă l-au introdus cei de la Academia 1,61, dar eu la ei l-am întâlnit şi constă în jocuri cu căutare de indicii, descoperire, posibilitatea să câştigi ceva (în cazul nostru - colţi), şi să pierzi ceva (aceiaşi colţi, care Roxanei i-au fost "furaţi" printr-o manevră abilă de deformare a regulamentului, sau echipele adverse au profitat de o eroare de comunicare, ca să o deposedeze de toţi colţii şi să o facă realmente să plângă!)

Revenind la dimineaţa de sâmbătă: potrivit hotărârii luate în ajun, vroiam să rămân la tabăra de corturi. Dar când m-am trezit dimineaţă perfect odihnită, cu piciorul care mi se umflase cu o seară înainte, dezumflat, am început să mă gândesc: de ce să nu merg din nou pe traseu? Mai ales că acum cunosc traseul! Şi am uimit întreaga "audienţă" cu decizia mea, când m-au văzut din nou printre ei pe cărarea de munte! Acum chiar eram veselă, vorbeam cu toţi, îi îmbărbătam pe drum...

Pauză de poză, pe drumul prin pădure
Dacă a fost mai uşor? Nu, a fost la fel de greu. Dar, aşa cum spunea şi Anca de la Academia 1,61, tot am aflat ceva despre mine în tabăra asta (care e şi de auto-cunoaştere, pe lângă cunoaşterea partenerilor din echipă şi din echipele adverse): că nu mă tem de ceea ce cunosc, oricât aş şti că e greu. De altfel, i-am răspuns că intuiam deja asta despre mine, cam de pe când am născut a doua oară, şi deşi ştiam că va fi greu, a mers totul strună pentru că ştiam ce mă aşteaptă, eram pregătită!

Odată ajunşi sus, în Cerdacul Stanciului, am dat de 2 noi încercări: Andrei și colegii lui pregătiseră corzile pentru escladă pe stâncă, în Cerdac, de unde priveliștea peste toată valea este minunată, am văzut poze - eu nu am urcat (deşi acum parcă îmi pare rău că nu am escaladat şi eu un pic); iar în Peştera Stanciului trebuia să intrăm singuri în nişte cotloane neumblate - de fapt, umblate de cei de la Academia 1,61 înainte, căci ascunseseră indicii acolo pentru noi - şi nici aici nu am intrat, am o chestie cu mers singur într-un loc atât de strâmt şi întunecat...

Întoarcerea a fost tristă pentru Roxana, care, vă spuneam, a rămas fără colţii câştigaţi. A fost un test emoţional pentru ea - au năpădit-o lacrimile instantaneu, chiar dacă logic înţelegea că nu e atât de importantă pierderea, şi un test de "anduranţă" pentru mine, colega ei de echipă, care nu mai găseam cuvinte să o consolez. Şi credeţi-mă, după ce am luat-o, logic, cu "lasă, mamă, nu-i nimic", am luat-o şi pe partea de "parenting empatic", i-am validat sentimentul de pierdere, am ţinut-o de mână să plângă... Dar probabil că avea nevoie de mai mult - şi nu era timp, trebuia să coborâm că venea ploaia. Or, dacă te prinde ploaia pe grohotiş, la 2 ore departe de orice semn de viaţă, nu prea e fan.

Peste râu

Întorşi la tabără, după ce am mai trecut prin câteva aventuri (am traversat un râu suspendaţi pe un cablu, am construit un adăpost de urgenţă, ne-am căţărat într-un copac pe coardă, ne-am descurcat din nişte iţe impletite etc. - vedeţi pozele), am constatat cu toţii - aşa cum deja intuiam eu, sau de fapt mă gândeam că aşa ar fi fost frumos - că jocul mai departe presupunea lucrul în echipă!

Indiferent câţi colţi a câştigat fiecare, trebuiau puşi toţi la un loc pentru aflarea soluţiei finale. Şi odată ce am primit câteva indicii, am avut satisfacţia să dezleg eu, eu singură şi datorită studiilor de filologie, enigma. Căci puteai să pui toate piesele de hârtie la un loc şi să reconstitui un puzzle pe care stătea scrisă o sintagmă - muncă sisifică, erau câteva sute de bucăţele similare! Sau să o iei din aproape în aproape, pe calea indiciilor din zilele trecute... dar în sens invers. Ceea ce am făcut eu, şi am ajuns la dictonul care ne lega pe toţi, în această expediţie. (LE: "Puterea exemplului" era dictonul descoperit).
În căutarea indiciilor pe maldărele de "colți"
Tot în acea seară am primit cadou frumoase (şi foarte practice, aveau să se dovedească în restul vacanţei de vară!) bandane inscripţionate cu Academia 1,61 şi am avut discuţii de feed-back.
Final de tabără
Duminică 2 august - A doua zi am strâns corturile şi, în stilul caracteristic, Andrei ne-a înmânat diplomele de participare la tabără... într-o peşteră pe drum, o peşteră care am înţeles că se numeşte a Urşilor, la fel ca cea din Apuseni, doar că se află pe lângă Sătic-Rucăr. De fapt a trebuit să căutăm noi dimplomele în peşteră.
Familia noastră, cu diploma găsită în peșteră
Una peste alta, a fost o aventură foarte frumoasă această tabără de supravieţuire! Vă recomand tuturor să petreceţi timp alături de familie - sau măcar de unul dintre copii, cu care puteţi face echipă în acest fel! Veţi descoperi lucruri pe care poate nu le ştiaţi atât despre partenerul/partenerii de echipă, cât şi despre voi înşivă.

Cu ce am mai rămas eu, în plus, din această aventură? Cu o mai mare încredere în mine! Deci, pot! Deci, am urcat pe munte! Iar asta m-a ajutat şi în restul vacanţei - despre care poate voi povesti într-un alt episod. Dar simt că mă ajută şi în viaţa de zi cu zi.

Poate că sună a truism, poate că voi, care aveţi încredere în forţele proprii "by default" găsiţi asta o prostie. Dar eu stau destul de prost la capitolul ăsta, mă consider în continuare doar un copil ceva mai mare, care nu ştie sau nu poate să facă anumite lucruri... Ei bine, să vezi că ai terminat traseul, un traseul greu, în acelaşi timp şi cu aceleaşi resurse ca cei pe care îi admiri pentru asta, să simţi endorfinele cum ţopăie în capul tău (sau unde şi-or avea sălaşul), să vezi valea aşternută la picioarele tale, iar tu deasupra tuturor... asta e ceva! E ceva foarte mare și important! Și după aceea nu te mai poți simți neputincios!

Credit foto: Fotografiile sunt făcute de cei de la Academia 1,61, eu nu am cărat aparatul foto pe munte, abia m-am cărat pe mine, iar telefonul era închis, căci tot nu era semnal de niciun fel.

Comments

  1. Felicitari, pare minunat tot ce ati realizat in tabara respectiva! Poate o trec si eu pe lista pentru viitor :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulţumim, Laura! Să ştii că a fost chiar deosebit de ce fac fetele în taberele "normale", ca să nu mai zic că a fost şi cu noi, cu părinţii! :) Chiar o experienţă frumoasă!

      Delete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Ruşine, arbitrelor!

Sorcova vesela - the new milestone