Clientul de piatră


Luni a fost o zi mai atipică. Sau poate că nu?!

Dis de dimineaţă, soţul abia întors de cu seară din excursia cu şcoala team building cu firma, mă anunţă că-mi lasă maşina în parcare cu scopul de a merge eu să plătesc şi să iau glafurile pentru casa în construcţie, de la producătorul de piatră naturală. Şi pleacă la serviciu.

După ce duc copiii la grădiniţă, dau să aflu mai multe detalii. Şi aflu că trebuia să plătesc o sumă de care nu dispuneam, şi că glafurile respective, din piatră naturală, zic, cântăreau cam 500 de kg şi unele măsurau până la 2 metri lungime.

Ştiu că nu le am cu ingineria, dar mă uit eu aşaaaa, lung, "ca cloţa la bobocii de raţă", vorba lui nea Mărin (aka Amza Pellea) la maşină, mă scarpin în cap, şi zic: Nu încape! Nu încape îndoială că 1. trebuie să împrumut nişte bani 2. trebuie să caut o dubiţă pentru piatră. Găsesc eu (fată descurcăreaţă, nu vă zisei?) şi bani, şi dubiţă cu şofer disponibil, mergem la firma cu pricina - undevaaaa, încoloooo, în afara Bucureştiului.

Şi începe un "clientul nostru, fir-ar al dracului de client, cine te-a pus să cumperi de la noi?!" în paşi de dans:

Pasul 1. aştept vreo 2 secole la recepţie să mă ia cineva în primire.

Pasul 2. aşteptăm împreună, eu şi "recepţionerul", să termine alt coleg ceva de scris - şi cu cât îl întreba mai abitir cât mai are, cu atât domnul respectiv, trecut de multişor de prima tinereţe agilă şi grăbită, era mai autist la orice solicitare şi scria mai pedant, meticulos şi tipicar neşte hârţoage.

Pasul 3. Nu zici că încep cei doi să se certe în faţa mea? Deci, dacă n-aţi înţeles şi ca să vă picturalizaţi în minte scena: eu - client venit să le cumpăr marfa! ei - vânzătorii mărfii,  se certau în faţa mea că nu e de competenţa niciunuia dintre ei să meargă în secţie să vadă dacă e gata comanda mea! De-mi venea să le zic că mă duc eu, doar să nu se mai certe că le cauzează la aportul de alţi clienţi!

Pasul 4. cel mai tânăr cedează şi pleacă "pe secţie", de unde vine după vreo 10 ore (sau aşa mi s-a părut mie, care aşteptam în recepţia magazinului) cu răspunsul. Cu răspunsul că nu erau gata glafurile! De unde ne sunaseră de vreo 2-3 zile că să venim să le luăm, dintr-o dată nu mai era gata, erau la făţuit, lăcuit, spălat, lustruit... nu mai ştiu ce alte procedee de pierdut timpul clienţilor. Zic, şi cât durează chestia asta? Păi, vreo oră jumate, dar mai bine veniţi după ora 12.00 (atunci era 10.00 dimineaţa) ca să fiţi sigură că e gata.
Ies, negociez cu băiatul cu dubiţa - avea şi el alte treburi, alte drumuri de făcut... Şi rămâne pe mai târziu.
Pe la ora 13.00 caut pe Internet un număr de la firmă şi sun. Nu e gata, veniţi pe la un 16.00-16.30. La ora 16.20 dau din nou telefon şi mă iau la rost, că de ce n-aţi venit, v-am zis că e gata de la 16.00? Că noi la 17.00 închidem pentru recepţie marfă! Ei, să mori tu? - îmi venea să-i zic, dar na, sunt client, n-am voie să mă supăr, că poate nu-mi mai dau marfa, mai ştii?

În fine, băiatul cu duba, serviabil, se oferă să meargă singur după marfă - eu deja intrasem în programul de după-amiază de luat copii de la grădi şi alte chestiuni "kids related". Şi banii - să-şi mai pună pofta-n cui, o să le plătim după ce luăm marfa, dacă se comportă aşa!

Seara aflu că totul s-a terminat cu bine în această rundă, băiatul a dus piatra la casă, muncitorii au descărcat şi gata. Chiar mă gândeam că poate sunt eu prea sensibilă, soţul îmi zicea că aşa sunt toţi ăştia, că uite, ca să vezi şi tu ce am eu de tras de când am început construcţia casei... etc.

Daaaaar... deznodământul poveştii aveam să-l aflu ulterior: tâmpiţii de la firma de piatră ne dăduseră alte bucăţi, nu cele pe care le solicitasem în această primă tranşă şi de care aveau nevoie muncitorii ca să avanseze cu construcţia!

Şi măcar de-ar fi fost ăsta deznodământul, că în fond, tot era bine că ne dăduseră o parte din piatră. Daaaaaar... muncitorii au spart una din bucăţi, cea mai mare şi mai făţoasă, şi alte 3-4 piese le-a ciobit la montare!

Şi-uite aşa, clientul nostru dă şi căruţa de bani, îşi pierde şi ziua, iar la final e la cheremul unor... vânzători şi muncitori! Ce să fac, dacă mie mi-a plăcut cartea? Nu puteam şi eu să fiu vânzătoare sau muncitoare?
(Foto @AncaIlie - din "Operaţiunea casa" - un capitol din care poate voi mai povesti)

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Ruşine, arbitrelor!

Sorcova vesela - the new milestone