Vă aduceţi aminte de scatoalca pe care mi-am mâncat-o acum vreun an şi jumătate de la copilul cel mare, Roxana, având ea atunci vreo 4 ani jumătate, referitor la folosirea ultra-corectă a lui DECÂT în propoziţii afirmative? Remember!
Toată vara asta l-am corectat pe nepotul C.D., de 5 ani, referitor la aceeaşi greşeală. Marea mea satisfacţie a venit odată cu sfârşitul vacanţei de vară, când am constatat că băiatul formula nu una, ci toate enunţurile respective corect, cu DOAR sau NUMAI. Fireşte că am fost fericită că vorbele-mi n-au fost în van, cum zice mama pisică în Pisicile Aristocrate, unde ai pus sămânţa, în cele din urmă va ieşi o floare.
Dar această victorie a venit la pachet cu reluarea eforturilor - atunci când am constatat, dintr-o dată, că Ilinca, copilul cel mic, de 4 ani, foloseşte DECÂT în toate enunţurile, fie ele afirmative sau negative! Am refăcut stocul de nervi tari din dotare şi am reînceput vânătoarea de vorbe, asalturile de corectare a DECÂT-urilor.
Acuma, spuneţi şi voi, sunt eu prea exagerată? Dacă e să mă irite ceva mai mult decât acest DECÂT, atunci este numai faptul că am impresia că parcă toată lumea îl foloseşte aşa. Am ajuns (obsesive-compulsive behaviour, se zicea despre mine la un moment dat...) să îl vânez la toţi interlocutorii, să îi provoc să îl folosească greşit şi pac! gata, le-am pus eticheta!
Deunăzi m-am trezit (ca din Metamorfoza lui Kafka): dar dacă cumva aşa este DECÂT corect? Dacă cumva s-a dat normativ de la Academie, iar eu, aeriană cum sunt, n-am aflat? Ziceţi-mi, salvaţi-mă, arătaţi-mi regulamentul cel nou, ca să nu mă mai chinui!
No comments:
Post a Comment