De-aş fi fost psiholog de copii...

De-aş fi fost psiholog de copii, probabil că mi-aş fi făcut mâna pe copii mei, şi le-aş fi dat un test "de control", cum am citit eu pe la Ana Savin, de exemplu, că e cea mai recent citită (adică, terminat zilele trecute "Totul se întâmplă înainte de 6 ani", din care mi-a rămas îngăduinţa autoarei privind o palmă la fund, însă tot nu cred că pot să fac asta, chiar de ştiu că e mai bine decât să ţii copilului discursuri moralizatoare, ceea ce cam fac, din păcate...)

Revenind - aseară pregăteam cina familiei la bucătărie, în timp ce fetele se jucau în sufragerie cu câte o păpuşă pe post de marionetă pe care o puneau să spună diverse chestii. Şi deodată o aud pe Roxana, adică vocea unei păpuşi Dora pe care o manevra în timp ce o bătea pe cealaltă păpuşă:

- Na, na! Na, mami! O iubeşti mai mult pe sora mea!

Acuma, toţi autorii de cărţi din acestea de psiho-cunoaştere a copiilor pe care le-am citit mi-ar fi explicat, aşa cum de altfel o fac în cărţile lor, că al meu copil vorbeşte prin "gura" păpuşilor, scoate aşadar pe gură ceea ce simte. Îmi pare rău să constat că asta simte Roxana, şi recunosc că deşi mă chinui din răsputeri să le fac să vadă că le iubesc la fel de mult, ceea ce aşa este, totuşi Ilinca, fiind mai mică (iar acum şi bolnăvioară), şi mai pisicoasă din fire, parcă "cere în braţe" tot timpul, parcă nu te poţi abţine să n-o răsfeţi, în vreme ce Roxi e responsabilă şi independentă (apropos de asta - 2 zile, cât n-am luat-o şi pe Ilinca cu noi la grădi pentru că era răcită, Roxi mi-a cerut s-o las să meargă singură în clasă de la poarta grădiniţei - ceea ce am şi făcut, spre disperarea soţului, căruia i se pare că o las prea liberă prea devreme!).

Nu mai ştiu ce recomandă aceiaşi psihologi să faci, ca părinte, odată ce constaţi problema asta, însă eu am avut o discuţie cu Roxana. Nu imediat, nu am luat-o de la joacă, dar destul de repede cât să nu uite. A ascultat, a admis că aşa simte, dar că ştie că nu e aşa, şi ştie că le iubesc pe ambele la fel. Ştie că aproape doi ani, înainte de naşterea Ilincăi, am iubit-o doar pe ea, ca şi copil al meu, al nostru.

Soluţia ei la problemă ar fi - mi-a spus - fie să nu fi născut-o şi pe Ilinca - ceea ce nu se poate, ce-i făcut, e făcut şi nu depinde de ea. Fie să mai facem noi o fetiţă, ca să echilibrăm situaţia! Că nu se supără pe noi nici dacă e băiat, dar că mă roagă ea mult să-l conving pe tati, că ştie că trebuie să vrem amândoi!

Şi s-a întors la păpuşi ca să reia discursul bătăios de "na, mami, na, na, o iubeşti mai mult pe sora mea!"

Voi ce ziceţi de asta?