Punguţa cu doi bani, un şarpe şi un armăsar


Nu ştiu alţii cum sunt, da' eu, când merg la piese de Ion Creangă astfel (p)re-făcute, mai-mai că nu-mi doresc să mai am din nou 3 ani! Căci 3 ani e vârsta minimă recomandată pentru vizionarea piesei "Punguţa cu doi bani" la Teatrul Ţăndărică. Şi chiar era plină sala de prichindei, Roxi a mea, la cei 6 ani jumate, era cam mare printre ceilalţi copilaşi. Însă dacă tot a fost întreg week-endul trecut dedicat teatrului pentru copii, pentru ea alesesem cu o zi mai înainte Frumoasa şi bestia(despre care nu comentez decât că Bestia, deşi albastră, e chiar fioroasă. Altfel, piesa foarte OK!).

Imagine din spectacol, credit foto teatrultandarica.ro
Acuma, oţ zâce că-s io zărghită, sau caut nod în papură, sau că ce am eu habar de teatru, de strâmb atâta din nas şi nu-mi convin piesele pentru copii. Aşa o fi, da' eu tot cred că la 3 ani plus, copiii ar vrea mai degrabă să vadă exact povestea din carte, citită deja de mama seara la culcare, dar aceasta să prindă viaţă în persoanele unor oameni şi/sau păpuşi. Iar nu să vadă o altă poveste, cu multe alte personaje, cu multe replici pe care copiii nu le recunosc din povestea originală.

De-un par-examplu, pe mine, una, nu prea mă încălzeşte că (citez din prezentarea de pe site-ul teatrului) "spectacolul are umor, savoare, haz, culoare, ingrediente de care se pot amuza atât cei mici, cât şi cei mari". Lasă-mă pe mine, că dacă vreau să mă amuz, merg eu frumos la teatrul de Comedie sau la Bulandra sau unde-oi vrea. Dacă am venit la un spectacol pentru copii, apăi pentru copiii să fie, iar replicile să nu conţină aluzii deşucheate, pentru înţelesul părinţilor.

Aşadar, ce am văzut în piesă: la 10-12 minute de la începerea spectacolului, aflasem doar că respectivul cocoş şi găina din vecini "se cam plăceau, ce naiba!" - frumos vocabular. Şi dintru început a apărut un personaj nou, şarpele care vrea să fie povestitor, dar încurcă poveştile deloc spre hazul copiilor, ci spre deruta lor.

Apoi apar alte personaje noi - animalele din ogradă. Ceea ce nici nu e rău, abia le mai văd şi copiii. Însă tot copiii văd o iapă purtând în şa un "bard" al cântecului popular - a cărui apariţie n-o înţeleg decât ca pretext pentru introducerea unui cântecel de muzică populară, urmat de alt element "cheap": vizitiul îi tot explică, de multe ori, până la exasperare, boierului că cel care trage trăsura "nu-i cal, boierule, e armăsar!" - Un băieţel dezgheţat lângă noi l-a întrebat mucalit pe tatăl lui ce e ăla armăsar, spre deliciul celor care l-au auzit şi ruşinarea tatălui, care nu avea atunci, pe loc, o definiţie.

Una peste alta, în concluzie, copiii mei - căci ei sunt primii şi cei mai importanţi critici, şi cel puţin, o măsură a tipului de spectacole la care să mai cumpăr (sau nu) bilete - spectacolul Punguţa cu doi bani le-a plăcut, s-au bucurat să-l vadă, însă ar fi preferat să nu fie deloc modificată povestea.

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone