Poveste de salon

Aceasta nu este o poveste din salonul Contesei de Pompadour, şi nici din salonul de înfrumuseţare. Ci doar răzleţe impresii şi reflecţii din salonul de spital, salon cu patru paturi, secţia de cardiologie, specializarea boli cardio-vasculare. Patul de la geam, vecină, pentru vreo săptămână, cu porumbeii şi pescăruşii. Şi cu Şoseaua Ştefan cel Mare. Asta după o campare de vreo trei nopţi la terapie intensivă, vecină doar cu perfuzorul, injectomatul şi monitorul pentru inimă.

• Na, că am fost şi eu o dată la modă! La momentul la care televiziunile dezbăteau scandalul opririi de la comercializare, în Franţa, a unei mărci de anticoncepţionale pe motivul decesului a 4 utilizatoare şi îmbolnăvirii altora de diferite tromboze, eu mă internam în spitalul de Urgenţă... din cauză de tromboză venoasă profundă, provocată, cel mai probabil (căci n-au găsit alte cauze în afară de aceşti factori favorizanţi), de anticoncepţionale, în combinaţia complet lipsită de inspiraţie cu fumat.

Mai precis, tromboză venoasă profundă (adică trombi, cheaguri de sânge) pe venele de pe axul ilio-femural drept, fiind prinsă un pic şi vena cavă şi ceva material trombotic prezent în plămânul drept (1,2 cm).
Cum ar veni, d-aia mă durea pe dreapta tot trunchiul, zona lombară, abdomenul şi mai jos, pe picior, de nu mai ştiam de mine de câteva zile. Nu era nicidecum contractură musculară de schior începător (cum mi-a zis medicul la care am mers după primele 2-3 zile şi mai ales nopţi nedormite de durere), nici scolioză, nici mialgie, nici lombo-sciatică, nici febră musculară... Nici alifie, nici antiinflamator, nici supozitor nu ajuta. Nici din vreo alergie medicamentoasă nu mi s-a umflat piciorul ca butucul. Însă datele erau insuficiente înainte de umflarea piciorului, aşa că trebuie să-i mulţumesc Celui de Sus că s-a umflat, pentru că, deşi neplăcut, lucrul ăsta a ajutat la stabilirea diagnosticului şi am purces la tratament imediat (heparină intravenos în perfuzie), scurtând căutările evaizve.

• Acum, am schimbat pe telefonul mobil reminderul zilnic pentru anticoncepţionale, cu cel pentru anticoagulante. Mişto, nu?

Mereu m-am lăudat cu auto-responsabilitatea mea. Prevenţia e mama mamei vindecării, ziceam. Făceam ecografii de sân încă de la primele chisturi minuscule apărute, test Babeş-Papanicolau o dată pe an, suflam şi-n iaurt... Dar am uitat un mic amănunt: am "uitat" să-mi fac analizele de sânge pentru că luam (de câteva luni) anticoncepţionale. How stupid of me! - ca să mă mai învinovăţesc puţin, chiar dacă nu ajută la nimic acum şi chiar dacă vina, înţeleg, nu-mi aparţine chiar în totalitate, poate tot făceam asta şi cu analizele la zi.

• Anyway... what's done is done! Urmează un drum lung al refacerii, tratament cu anticoagulante pe 6-12 luni, cu mai multe analize de sânge pentru dozarea INR-ului, ecografii doppler şi tomografii computerizate în intervalul ăsta. Însă deja se face o săptămână de când am venit acasă de la spital şi viaţa mea începe să reintre pe un făgaş (cât de cât) normal - un normal pe care îl definim zilele astea. Pe alocuri, nu prea mai rezonez cu micile însemnări de la faţa locului, pe care mi le-am făcut cu pixul pe hârtie. Însă scriu ca să închei cumva capitolul, să ştiu că a trecut, e gata. În plus, mă gândesc că poate mai învaţă cineva din experienţa mea...

Ieri (scriam în spital), pe pervazul geamului de lângă patul meu s-a oprit câteva clipe un pescăruş. Mare, alb, mândru. Mai ales mare, ocupa tot pervazul pe care altminteri iau masa vreo douăzeci de porumbei. Doar câteva clipe a rămas, m-a privit şi a zburat în treaba lui.

• Să nu spui niciodată "mai rău de-atâta nu se poate". Pentru că se poate! Mereu se poate mai rău!

Lângă mine, o doamnă de 78 de ani nu ştie carte. Ca să glumesc puţin, mă gândesc, nu puteam să am şi eu "noroc" de-o vecină de pat o filosoafă ceva? O fană Patapievici, o profesoară de vioară, o expertă în comunicare... ceva? Sau poate astea nu se îmbolnăvesc de inimă. Revenind, referitor la doamna analfabetă (scuze pentru termenul dur, dar aşa se numeşte o persoană care nu ştie carte, nu?), stau şi mă întreb: cum o fi (de goală) o viaţă în care nu ai citit nicio carte, nici măcar o revistă, nicio pagină, niciun rând, nu ai corectat temele copiilor la şcoală, nu ai scris nicio scrisoare, nicio lucrare de diplomă, nicio lucrare de control... Şi mie la ce-mi folosesc acum cei 20 de ani de şcoală? Căci, în final, suntem vecine de pat...

• "Noroc" că am aşa mult timp liber să mă pun la curent cu tehnologia! În 2 ani de când am Kindle-ul, nu am avut niciodată timp (sau nu mi-am făcut timp) să-i citesc ghidul de utilizare. Ştiţi câte lucruri ştie să facă - în afară de găzduit cărţile pe care le citesc eu, incusiv pe patul de spital? 

Am ezitat mult la internare. De fapt, ce mai încoace şi-ncolo, nu am vrut să mă internez la stat. Nu am vrut să mă internez deloc, nu de aceea plecasem de-acasă doar cu hainele de pe mine. Când m-au aunţat că nu mai plec acasă, mi se părea o glumă. Apoi mă gândeam ce-o să facă fetele? Cum or să se descurce fără mami? Cât de dor le va fi (şi le-a fost foarte dor!) de mami? Doar faptul că viaţa mea era în pericol real, ce n-ar fi putut fi depăşit fără spitalizare şi chiar fără spitalizare la Floreasca, şi că bolnavă n-aş fi putut nicidecum să le ajut pe fete, m-au convins. Experienţa din spital a fost una destul de bună (în sensul că se putea şi mai rău). Iar ca să nu lungesc mult povestea, pot să o descriu într-o singură expresie: profesionalism rece. Depinde pe ce pui accent, pe prima sau pe a doua parte.

• N-au fost aşa multe zile de internare (vreo 8 cu totul), dar par aşa de lungi când stai întins în pat legat de perfuzor! Aşa că am ajuns să-mi fie dor de lucruri altădată greu de înghiţit. Mi-era dor să conduc în aglomeraţia din Bucureşti. Mi-era dor de certurile dintre fete şi să negociem ora de culcare. Mi-era dor să strâng jucăriile aruncate prin toată casa, să le iau de la şcoală şi grădiniţă, să le citesc seara. Mi-era dor să gătesc, să bag rufe şi vase la spălat... Şi toate celelalte lucruri de care mă plângeam că m-am săturat, că le fac numai eu... Na, că le-au făcut şi alţii o vreme. Şi au recunoscut că nu le-a fost uşor.

Ştii cum se spune, ai grijă ce-ţi doreşti... Aveam nevoie de ceva timp, îmi doream timp pentru mine. Acum nu vă miraţi că am toată ziua la dispoziţie. Mă uit la televizor la filme pentru casnice, ascult muzică, citesc, tricotez şi vorbesc la telefon... Tot ce se poate face la orizontală şi ce n-am mai apucat să fac de mult. Fac chiar şi ordine în calculator (dar mai puţin cu calculatorul căci n-am voie şi nici nu pot încă să stau la birou, iar laptopul îmi presează zona afectată). Fireşte că nu vroiam timpul ăsta pentru mine din motiv de convalescenţă, dar hai să nu fiu nemulţumită. Bine că nu e mai rău, bine că am mers la spital la timp, bine că am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură - nu-mi mai trebuie nici ţigări, nici anticoncepţionale!
O să fie totul bine!

Sănătate tuturor şi aveţi grijă de voi, bucuraţi-vă de tot ce aveţi şi nu cârcotiţi, că se poate şi mai rău! Aveţi grijă ce vă doriţi!