Me... and the mind games

Nu ştiu cum se adună în jurul meu lucruri atunci când am nevoie de ele... Şi ele se leagă, cumva, sau eu le văd puse în legătură...

Am citit cu mare interes mai deunăzi, la Mămică Urbană, interviul Anei Nicolescu cu psihologul Gyorgy Gaspar pe tema cuplului şi a percepţiei de sine a femeii... Am admirat în primul rând curajul Anei de a-şi mărturisi vitiza la specialist, ba chiar terapia, luni de zile, curajul de a vorbi despre sine, cu sinceritate şi deschidere. Ea mi-a dat, cumva, puterea să scriu şi eu acum despre mine...

Iar din interviu mi-am dat seama nu numai că toate "crizele" mele lacrimogene sunt perfect naturale şi normale, nu numai că nu e nimic în neregulă cu mine dacă mă simt copleşită, aşa cum credeam, dar mai ales că probabil de un astfel de specialist avem şi noi, cuplul Ilie, nevoie acum...

E mult de spus şi mi se pare destul de complicat, cu multe pânze întreţesute...

De la faptul că tatăl meu, modelul meu masculin în viaţă, a murit când eu aveam doar 7 ani - lucru pe care probabil, în subconşient, l-am perceput ca pe un abandon... şi legat de asta, mă simt cumva, metaforic vorbind, că am crescut ca o pasăre care încearcă să zboare cu o singură aripă... Am reuşit să mă ridic, sunt conşientă de asta, dar îmi lipseşte puterea pe care ţi-o dă oglindirea meritelor personale în ochii tatălui... şi din când în când, mai cad din zbor...

Apoi trecând prin divorţul sorei mele, mamă de doi băieţi mici, al căror tată a decis să se despartă şi de soţie, dar şi de copii... divorţ care m-a zguduit şi pe mine emoţional destul încât să-mi caut echilibrul în câteva şedinţe de psihoterapie... (despre care nu cred că am povestit nimic... pudoarea asta, fir-ar să fie!)

De la multele schimbări din viaţa noastră în ultimele luni - mutarea la curte, casa neterminată complet, locuit împreună cu tata-socru, probabil în subconştient sperasem în ajutorul lui, însă el şi-a văzut de viaţa lui (aş numi asta egoism, dar mi-am propus să încerc să nu judec), deci cumva încă un abandon..., multă muncă pe lângă casa omului, iar eu sunt genul care mai degrabă se lasă programat decât organizează pe alţii... apoi clasa I a copilului mare, dezamăgirile legate de sistemul de învăţământ, programele extraşcolare, engleză şi ceva sport, grădiniţa celei mici... apoi boala mea căzută ca un trăsnet (eu tot mai cred că a avut un cuvânt de spus şi sistemul nervos aici, prea eram încrâncenată, ca un mecanism angrenat într-o mega-morişcă ce se învârte fără oprire. Dar acum sunt bine, cât de bine se poate, nu e ca şi cum n-aş fi fost bolnavă, dar cu monitorizare, tratament, ciorapii de compresie, mişcare, alimentaţie săracă în vitamina K şi bogată în Omega, atenţie la accidentări, şi odihnă... sunt un om normal).

Şi nici nu le mai ştiu pe toate! În toată ciorba asta am o singură, dar foarte mare mulţumire: fetele! Ele cresc frumos, sunt sănătoase, şi mă fac să mă simt extrem de fericită, mândră şi norocoasă că le sunt mămică! Îmi vine să le mulţumesc că m-au ales să le fiu mamă :) Ilinca a împlinit 6 ani acum câteva zile, în mai puţin de o lună împlineşte şi Roxana 8 ani... Mi se pare că tot mai rar a fost nevoie în ultima vreme să-mi repet în minte cele învăţate de la Otilia: "Acceptare, acceptare, acceptare!", pentru că am impresia că parcă îmi iese mai bine acum asta, nu mai sunt aşa de critică (mai ales cu Roxana am tendinţa să fiu critică, am pretenţii mult mai mari de la ea şi apoi îmi fac mustrări de conştiinţă şi complexe de vinovăţie).

Am rumegat mult la interviul Anei. Mă "ventilasem emoţional", cum spune psihologul acolo :) Mă adunam după ultima criză lacrimogenă cu reproşuri şi altele din sfera isteriei depresive, menite să atragă atenţia, "uite-mă, sunt aici, sufăr, mi-e greu, mă simt copleşită!" Îmi adunam înapoi acasă nervii lăsaţi să zburde liberi prin casă şi curte, încercam să-mi explic tendinţa centrifugă de a lăsa totul baltă şi a fugi (evadând din prezent? din mine însămi? de teama de abandon, vreau să abandonez eu prima?) Iar eu când mă adun, îmi ia zile întregi, că-s taur cu demaraj greu :)

Acum vreo două zile, într-o dimineaţă insomniacă mi-a căzut în mână o adevărată odă închinată femeii, ca frumuseţe ce este, chiar şi sau mai ales după naştere, adică articolul acesta din The Guardian... E şi acolo vorba despre a te iubi pe tine însăţi, femeie, aşa cum eşti, cu trupul ăsta marcat şi, chiar dacă nu ai fi zis, înfrumuseţat de naşterile pe care le-ai trăit!

Şi chiar ieri un micuţ viral pe FB îmi spunea că You're a victom of your own mind. They say monsters don't sleep under your bed, they sleep inside your head. So make sure you clear your mind of any unhappy, self blaming thoughts, and learn to appreciate yourself more.

Şi iar am început să mă gândesc cum mintea asta a mea mă face să mă auto-flagelez, stricându-mi singură "ploile" în jur... Îmi dă material (poate şi fals) de rumegat, care mă conduce la concluzii greşite, la acţiuni greşite... Însă copleşirea, epuizarea, rămân, sunt acolo, le simt... Aşa că ar mai fi de lucru... Şi cred că nu singură, ci în doi, aşa cum am pornit la drum...