Atenţionare: postul acesta reprezintă tema pentru acasă pentru ultima şedinţă a cursului de scriere creativă. Faptul că apare aici este în primul rând o modalitate la îndemână de a transporta textul de acasă la sala de curs, text scris în format electronic acasă de această dată. A se percepe ca atare!
***
Casa verde
Mă cheamă Amalia, aşa cum au decis mama mea, Amina, împreună cu cele două
surori ale ei, Adela şi Adina. Toată partea feminină din familia noastră
primişte la naştere nume care încep cu A, ce ziceţi de asta?! M-am născut în ultima odaie a unei
case întunecate din Timişoara. Am crescut printre mobile vechi şi cărţi în latină şi greacă veche, dar şi printre mumii umane. Toţi ai casei se
aflau acolo de cel puţin de un veac. Şi nici după moartea lor nu sunt foarte
sigură că au plecat, căci mai aud şi-acum şoapte albastre pe scară sau râsete sumbre
în pod.
Povestea aceasta este despre mine şi despre iubitul meu, Marius. Doctorul
Marius Drăgănescu, un eminent psihoterapeut din Capitală. Marius mi-a povestit o
parte, iar restul l-am trăit împreună. Dragul meu Marius, pe mine şi doar pe
mine mă iubeşte! Mi-a declarat, nu doar o dată, că eu sunt lumina ochilor lui! Da, lumea vorbeşte m-a sedus prin hipnoză, dar eu ştiu că ne iubim
pe veci, aşa cum numai două suflete preche se iubesc...
Doctorul Drăgănescu a ajuns în oraşul nostru cu ocazia unui seminar. Urma
să prezinte rezultatele studiului său referitor la influenţa pe care o pot avea
stafiile în socio-umanul suburban. Cu alte cuvinte, îşi propusese să demonstreze
ştiinţific că faptul că oamenii cred în existenţa stafiilor care le bântuie
casele, ajunge să le influenţeze viaţa mic-burgheză de la marginea oraşului.
Marius a păşit pe lespezile gării din oraşul nostru pentru prima oară cu ocazia acestui seminar,
venind cu trenul din Capitală. În dimineaţa sosirii, s-a trezit buimac. Îşi simţea capul
greu, ca după o noapte petrecută în aburii alcoolului. Dar nu băuse decât o
bere la plecare, ca să-l ajute să doarmă mai bine. Se gândea încontinuu la
visul din acea noapte zgâlţâită de roţile trenului. Ce fusese cu visul acela? Trebuia
să ştie să-l interpreteze, căci oniricul fusese o altă temă predilectă de
studiu pentru el de-a lungul anilor, în cariera sa prestigioasă. În vis, construia o
casă.... O cărămidă, încă una... Le aşeza singur una peste
alta, aşa cum aşezi hainele în dulap, fără niciun ajutor. Cumva, o forţă
cerească îi dădea forţa să înalţe edificiul pas cu pas. O casă nu foarte mare... Aşa, ajunge atât. Parcă putea, cumva, să controleze felul în care contruia casa,
putea să decidă cum să arate. Avea să fie o casă confortabilă. Dormitoare...
Bucătărie de vară în curte... Terasă... Şi la sfârşit, totul vopsit în verde,
cu ghivece tandre de muşcate cârlionţate la ferestrele de la parter. Casa
verde. Casa lui! Ce vis frumos, gândi. Păcat că s-a terminat...
Interpretarea visului o lăsă pe altă dată, nevrând să strice vraja în care
parcă plutea.
Conferinţa a decurs fără incidente. Studenţii şi colegii veniţi să-l
audieze i-au pus multe întrebări la final, dar s-a descurcat foarte bine. Şi
iată, contrar programării iniţiale, mai avea câteva ore până la plecarea
trenului înapoi spre casă. Suficient timp ca să parcurgă oraşul în pas sprinţar.
O porni pe aleile din centru, printre hoteluri şi catedrale, şi se îndreptă
cu pas hotărât spre periferii. Trecu de frontiera blocurilor şi ajunse pe
străduţe mai late, apoi pe altele mai înguste, apoi pe unele doar simple alei,
ce îi scoteau la iveală, ca din pământ, casă după casă, una mai frumoasă ca
alta. O casă vopsită în roşu, cu etajul construit doar pe jumătate, o alta
albă, cu multe flori colorate în toată curtea, o alta crem sidefiu, ca lumina
blândă a dimineaţii strecurată printre obloanele unei case aflată pe malul
mării... Deodată, rămase pironit locului, ca trăsnit. În faţa lui, în
depărtare, se zărea o casă verde, cu cerdac şi muşcate creţe la parter. Era
chiar casa din visul său. Porni în galop nebun spre ea.
Când ajunse în faţa casei, doctorul Drăgănescu întoarse capul: văluri
străvezii şi albicioase acopereau acum oraşul în urma sa, în schimb, casa verde
se desluşea clar de departe, cu acoperişul ei zvelt şi cenuşiu înălţându-se
trufaş spre marele gol albastru al cerului. Zidul de piatră circular al casei,
parcă fremătând într-o uşoară înfiorare, scotea fără încetare un vuiet, mereu
acelaşi: Intră, intră!, un fel de căscat gutural.
Doctorul împinse porţiţa de la stradă şi intră în curte. Înăuntru era întuneric
şi un miros intens, altul decât cel de pe stradă, ca şi cum ar fi existat acolo
resturi de mâncare sau vreun cadavru putrezit şi atunci, din spatele casei
lătră un câine. Poate că cineva îl privea chiar acum pe doctorul Drăgănescu
prin deschizătura de la podul ce despărţea zidul casei de acoperiş, poate că
două din luminiţele acelea zgomotoase din curte erau ochi de femeie, nu de
licurici. Hei, dar unde îi era curajul? Străbătu în vârful picioarelor terasa
de la intrarea în casă, privind în toate părţile. Câinele tot mai lătra undeva,
departe.
Perdeaua fu trasă brusc la o parte şi din casă năvăliră mirosuri grele.
- Bună ziua, v-aţi rătăcit?, fu învăluit de o voce decrepită. O bătrână îl
fixa cu ochi galbeni şi blânzi.
- Bună ziua..., răspunse fâstâcit. Da... probabil... adică, nu ştiu...
Eu... vedeţi... nu ştiu...
A fost poftit în casă de cele două bătrâne care locuiau acolo, nonagenarele mele mătuşi, servit cu dulceaţă de trandafiri culeşi cu mâinile ei uscate de mătuşa
Adela, şi cu apă rece, scoasă din fântâna din curte chiar de mătuşa Adina. Casa
se înfăţişa şi pe dinăuntru la fel ca-n visul lui: odăi răcoroase, mobilă
veche, cărţi în latină şi greacă veche pe toate rafturile de pe pereţi. A
mâncat dulceaţa şi a băut apa, apoi a înţeles că vizita s-a terminat. A
mulţumit pentru ospitalitate şi a plecat răvăşit, ca după o partidă de sex cu
cascada Niagara însăşi.
Din ziua aceea, nimic n-a mai fost la fel pentru dragul meu doctor. Şi-a
închis cabinetul de la Bucureşti, unde oferea consultaţii psihologice, şi-a
vândut apartamentul din Capitală şi s-a mutat într-o cameră la un hotel din centrul
Timişoarei. De-acolo venea în fiecare zi să le vadă pe mătuşile mele,
aducându-le mici daruri: o sticluţă de lavandă, un pieptene bătut în pietre
semi-preţioase, o vază de flori din cristal... Le-a câştigat repede încrederea,
astfel că la întoarcerea mea din vacanţa de la Arad l-am găsit stabilit în
casă. A fost dragoste la prima vedere, nici nu încape îndoială, nu mă iau eu
după gura lumii...
Luna desenă pentru o clipă trei siluete, una zveltă, cu o cazma în mână,
celelalte abia mişcându-se în faţa ei. Siliueta tânără eram eu, desigur. Nu
mi-a fost deloc greu să le fac pe mătuşa Adela şi mătuşa Adina să alunece pe
pojghiţa de gheaţă din faţa casei. Şi nimeni n-a bănuit vreodată că numai eu şi
Marius am ştiut dinainte că mătuşile au ieşit pentru ultima oară să dea mâncare
câinelui. Nu le-am atins pielea, nu vroiam să las urme în vreun fel. Uşor, doar
o piedică uneia şi un brânci celeilalte a fost suficient ca să cadă pe gheaţă.
Mătuşa Adela şi-a rupt gâtul căzând în tufa de trandafiri de dulceaţă, iar
mătuşa Adina a picat direct în fântână. Mare tragedie, într-adevăr!
Înmormântarea a decurs firesc. În fond, cine să se fi aşteptat la alt final
de la două bătrâne de vârsta lor? Poate doar faptul că au murit deodată ar fi
putut să dea cuiva vreun motiv e reflecţie, însă cine să se mai gândească la
două fosile umane, uitate oricum de decenii în casa cea verde?!
Da, casa verde... Casa noastră! Marius şi cu mine ne-am mutat în
dormitoarele mari de la etaj. Am aruncat fireşte, mobilele vechi, cu miros acru
de secole trecute, am aruncat şi perdelele care îşi fluturau poveştile arămii
la geamuri, poveşti cu trăsuri şi cai vienezi... Totul e minunat acum în casa
cea verde.
Doar Marius se plânge noapte de noapte că aude paşi. Odată l-am trezit
pentru că se foia şi striga în somn ca un pui de găină dus la tăiere. Mi-a spus
că le visase pe mătuşile mele alergând spre poartă, una cu mărăcini de trandafiri
în păr, cealaltă ieşind pe brânci din fântână. A doua zi am găsit fire de păr
alb ca neaua prinşi în trandafirii de lângă gard, iar pe ghizdul fântânii se odihnea cămaşa de
noapte în care a fost înmormântată mătuşa Adina.
În altă seară Marius, a aşezat pe masă farfurii şi pentru mătuşi,
pretinzând că ele se află în casă cu noi... Şi peste o oră am găsit mâncarea din
farfuriile lor consumată. Casa noastră verde s-a transformat în casa cu stafii...
Marius şi-a vazut astfel nu doar un vis împlinit, ci chiar două: căci acum
locuim în casa verde visată de el, şi dispune de suficient material didactic pentru
studiile cu stafii suburbane...
No comments:
Post a Comment