Am văzut vreo 15-20 de episoade din serialul realizat de HBO România şi cam tot atâtea şi cam tot aceleaşi din serialul american.
"I have mixed feelings", cum se zice în popor.
Pe de o parte, ambele seriale au câte ceva special şi nu au altceva. Serialul românesc este mai dramatizat, parcă asist la o (sau mai multe) piese de teatru, cu actori buni, cu joc actoricesc excelent. Deşi e tradus tale quale după cel american, cel românesc uneori parcă e alt film, altceva...
Subiectul:
Serialul românesc deschide o uşă spre psiholog, spre terapeut, dar nu îmi dau foarte bine seama dacă deschide uşa potrivită. Serialul american este mult mai natural pe tema asta, nu e forţat, se vede că subiectul există de multă vreme, a mai fost tratat, lumea merge "pe bune" la terapeut şi telespectatorii înţeleg, se confruntă şi se identifică cu personajele. Acolo personajele "fac mişto" de întrebările de genul: "şi cum te face asta să te simţi?", "vrei să vorbim despre asta?", "tu ce crezi despre asta?" sau cunosc chiar detalii descriptive dintr-o şcoală sau curent teoretic sau altul. La noi nu cred că se cunosc, la nivel "popular", lucrurile astea, iar singurul nume mai cunoscut este Freud (mă rog, sunt eu rea, mai sunt şi alte nume, graţie Editurii Trei şi eforuturilor ei din ultimii ani).
Textul: Defect profesional, acum o să mă iau de text:
S-a făcut traducere şi adaptare în română. Am observat adaptarea în cazul unor poveşti de genul rochiei cumpărate din Unirea, sau câinele care fugea printre maşini la Izvor. Dar cam atât, la acest nivel se reduce "adaptarea". În plus, şi la traducere am găsit hibe de genul "am venit noaptea şi plec noaptea" - ceea ce a fost cel puţin nedumeritor, dacă ştim că fata avea programare la 9 dimineaţa. Lămurirea vine de la episodul "omonim" în engleză, unde se foloseşte perechea "by night - darkness". Ce naiba, dragi traducători, noi n-avem "întuneric" în română? de ce v-a fost teamă să-l folosiţi? ca să nu mai vorbesc despre expresii echivalente din folclorul popular românesc, care cu siguranţă sunt mai des folosite, de genul "ca măgarul în ceaţă". Este vorba de alt fenomen (meteorogolic), dar ideea cred că e mai clară.
Tehnic - la cel românesc nu ştiu dacă aţi observat, nu ştiu dacă e chiar atât de evident, dar eu, odată ce am remarcat asta, mă sâcâie, îmi sare în ochi mereu, mă împiedică să mai urmăresc filmul efectiv, dialogul: există un mic, aproape imperceptibil decalaj între vizual şi sonor, între ce se spune şi mişcarea buzelor. Am observat asta mai ales la episodul de luni, cu Nora. Şi de-atunci îmi sare în ochi. Aş putea să nu mă mai uit înspre televizor, dar mă gândesc că are şi mimica rolul ei, că altfel îl făceau teatru radiofonic.
Explicaţia mea privind diferenţele de "atitudine", ca telespectator, la cele două variante ale filmului, stă într-o "state of mind" specifică americanilor, respectiv românilor. Ei merg la psiholog, noi nu (prea). Şi oricum, chiar dacă am început să mergem (să nu povestesc aici experienţa personală, nu?), încă nu cred că am ajuns la acea... nonşalanţă în cabinetul terapeutului ca să ţipăm la el, sau să ne răstim că vrem un răspuns clar, alb sau negru. Sau poate că nu am ajuns la nonşalanţa terapeutului de a asculta astfel de ocări fără să se simtă jignit. Noi suntem balcanici, efervecenţi, nu ne lăsăm călcaţi în picioare de pacient (da, "pacient" e şi în engleză, o alegere cel puţin ciudată de termen, pentru că ştiu că "afară" se spune "client" şi "consultant", dacă nu e vorba de medic psihiatru), nici măcar de dragul preţului piperat al consultaţiei.
Apropos - Ştiţi cât costă în serialul american o şedinţă la Paul? 150 de dolari. În cel românesc n-am reuşit să înţeleg clar, dar parcă e vorba de 150 de lei.
Ceea ce face şedinţele de terapie accesibile doar unora, doar celor cu bani, dintre care la noi unii sunt de o calitate cel puţin îndoielnică, ca şi oameni. Deci numai celor cu bani care vor să se îngrijească de acest aspect al sănătăţii lor, ceea ce reduce la un număr destul de limitat, cred eu, posibilii pacienţi. Probabil chiar mai puţini decât telespectatorii de HBO în România.
Însă nu mă înţelegeţi greşit: niciodată n-aş da "În Derivă" pe ... nici nu ştiu cum se numesc, nu le pot scrie titlurile pentru că nu le ştiu - acele seriale despre ţigani de pe ProTV, sau reality show-urile de genul "schimb de taţi", "soacră pentru poamă acră" şi alte prostii, care dacă ar fi singurele care se difuzează, aş mai da drumul la televizor doar pe fereastră! Dimpotrivă, apreciez iniţiativa HBO România.
Deocamdată, continui să mă uit la seriale, atât la cel american, cât şi la cel românesc. Însă nu mai e un reper orar obligatoriu... Pot să le văd şi pe sărite... Sau să aleg, în funcţie de propriile filiaţii şi simpatii (poate chiar în funcţie de situaţiile cu care rezonez), care din episoade să le văd. Cele cu terapia de cuplul, de exemplu, mi se par mai reuşite în versiune românească, mai naturale, pesemne că problemele de cuplu transced graniţe şi culturi. Pe când cele cu gimnasta - mi se par puţin trase de păr în versiunea românească, sau poate e doar navitatea mea, care crede că la 16 ani, o gimnastă de performanţă are programul de antrenament atât de încărcat că nu mai are timp şi să strice casa antrenorului... if you know what I mean...
Cum ziceam, sunt doar nişte gânduri dezlânate...
Pe de o parte, ambele seriale au câte ceva special şi nu au altceva. Serialul românesc este mai dramatizat, parcă asist la o (sau mai multe) piese de teatru, cu actori buni, cu joc actoricesc excelent. Deşi e tradus tale quale după cel american, cel românesc uneori parcă e alt film, altceva...
Subiectul:
Serialul românesc deschide o uşă spre psiholog, spre terapeut, dar nu îmi dau foarte bine seama dacă deschide uşa potrivită. Serialul american este mult mai natural pe tema asta, nu e forţat, se vede că subiectul există de multă vreme, a mai fost tratat, lumea merge "pe bune" la terapeut şi telespectatorii înţeleg, se confruntă şi se identifică cu personajele. Acolo personajele "fac mişto" de întrebările de genul: "şi cum te face asta să te simţi?", "vrei să vorbim despre asta?", "tu ce crezi despre asta?" sau cunosc chiar detalii descriptive dintr-o şcoală sau curent teoretic sau altul. La noi nu cred că se cunosc, la nivel "popular", lucrurile astea, iar singurul nume mai cunoscut este Freud (mă rog, sunt eu rea, mai sunt şi alte nume, graţie Editurii Trei şi eforuturilor ei din ultimii ani).
Textul: Defect profesional, acum o să mă iau de text:
S-a făcut traducere şi adaptare în română. Am observat adaptarea în cazul unor poveşti de genul rochiei cumpărate din Unirea, sau câinele care fugea printre maşini la Izvor. Dar cam atât, la acest nivel se reduce "adaptarea". În plus, şi la traducere am găsit hibe de genul "am venit noaptea şi plec noaptea" - ceea ce a fost cel puţin nedumeritor, dacă ştim că fata avea programare la 9 dimineaţa. Lămurirea vine de la episodul "omonim" în engleză, unde se foloseşte perechea "by night - darkness". Ce naiba, dragi traducători, noi n-avem "întuneric" în română? de ce v-a fost teamă să-l folosiţi? ca să nu mai vorbesc despre expresii echivalente din folclorul popular românesc, care cu siguranţă sunt mai des folosite, de genul "ca măgarul în ceaţă". Este vorba de alt fenomen (meteorogolic), dar ideea cred că e mai clară.
Tehnic - la cel românesc nu ştiu dacă aţi observat, nu ştiu dacă e chiar atât de evident, dar eu, odată ce am remarcat asta, mă sâcâie, îmi sare în ochi mereu, mă împiedică să mai urmăresc filmul efectiv, dialogul: există un mic, aproape imperceptibil decalaj între vizual şi sonor, între ce se spune şi mişcarea buzelor. Am observat asta mai ales la episodul de luni, cu Nora. Şi de-atunci îmi sare în ochi. Aş putea să nu mă mai uit înspre televizor, dar mă gândesc că are şi mimica rolul ei, că altfel îl făceau teatru radiofonic.
Explicaţia mea privind diferenţele de "atitudine", ca telespectator, la cele două variante ale filmului, stă într-o "state of mind" specifică americanilor, respectiv românilor. Ei merg la psiholog, noi nu (prea). Şi oricum, chiar dacă am început să mergem (să nu povestesc aici experienţa personală, nu?), încă nu cred că am ajuns la acea... nonşalanţă în cabinetul terapeutului ca să ţipăm la el, sau să ne răstim că vrem un răspuns clar, alb sau negru. Sau poate că nu am ajuns la nonşalanţa terapeutului de a asculta astfel de ocări fără să se simtă jignit. Noi suntem balcanici, efervecenţi, nu ne lăsăm călcaţi în picioare de pacient (da, "pacient" e şi în engleză, o alegere cel puţin ciudată de termen, pentru că ştiu că "afară" se spune "client" şi "consultant", dacă nu e vorba de medic psihiatru), nici măcar de dragul preţului piperat al consultaţiei.
Apropos - Ştiţi cât costă în serialul american o şedinţă la Paul? 150 de dolari. În cel românesc n-am reuşit să înţeleg clar, dar parcă e vorba de 150 de lei.
Ceea ce face şedinţele de terapie accesibile doar unora, doar celor cu bani, dintre care la noi unii sunt de o calitate cel puţin îndoielnică, ca şi oameni. Deci numai celor cu bani care vor să se îngrijească de acest aspect al sănătăţii lor, ceea ce reduce la un număr destul de limitat, cred eu, posibilii pacienţi. Probabil chiar mai puţini decât telespectatorii de HBO în România.
Însă nu mă înţelegeţi greşit: niciodată n-aş da "În Derivă" pe ... nici nu ştiu cum se numesc, nu le pot scrie titlurile pentru că nu le ştiu - acele seriale despre ţigani de pe ProTV, sau reality show-urile de genul "schimb de taţi", "soacră pentru poamă acră" şi alte prostii, care dacă ar fi singurele care se difuzează, aş mai da drumul la televizor doar pe fereastră! Dimpotrivă, apreciez iniţiativa HBO România.
Deocamdată, continui să mă uit la seriale, atât la cel american, cât şi la cel românesc. Însă nu mai e un reper orar obligatoriu... Pot să le văd şi pe sărite... Sau să aleg, în funcţie de propriile filiaţii şi simpatii (poate chiar în funcţie de situaţiile cu care rezonez), care din episoade să le văd. Cele cu terapia de cuplul, de exemplu, mi se par mai reuşite în versiune românească, mai naturale, pesemne că problemele de cuplu transced graniţe şi culturi. Pe când cele cu gimnasta - mi se par puţin trase de păr în versiunea românească, sau poate e doar navitatea mea, care crede că la 16 ani, o gimnastă de performanţă are programul de antrenament atât de încărcat că nu mai are timp şi să strice casa antrenorului... if you know what I mean...
Cum ziceam, sunt doar nişte gânduri dezlânate...
parca ceva mai mult de 150 ron imi iesise mie la un calcul:)
ReplyDelete