Viaţa, cum e ea: pe un peron


"(...) viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... (...) în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi". (Octavian Paler, Viaţa pe un peron, Editura Corint, p.128)



În Viaţa pe un peronOctavian Paler aduce un personaj - am zice anonim, pentru că nicăieri nu-i dă un nume, care vorbeşte la persoana I, lucru care ne permite să ne identificăm foarte uşor cu el. Acesta ni se adresează mereu la persoana a II-a plural, conferind un caracter confesiv, ca de jurnal, scrierii.
Putem, aşadar, fi oricare dintre noi pe peronul uitat de lume şi de timp. Pe peron suntem chiar noi, noi toţi.

Simbolică prin excelenţă, cartea lui Paler reiterează câteva din emblemele imaginarului său: gara, deşertul, mlaştina. În plus, în fuga lor, a lui şi a ei, a celor doi protagonişti ai cărţii, fuga de ei, dresorii şi câinii, vedem un ascuns protest împotriva comunismului în timpul căruia autorul scria cartea (apărută în 1981, în plin totalitarism şi negru ceauşism).

Şi vă las cu încă câteva citate:

"Una din prejudecăţile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat." (idem, p. 130)

"Dar, poate că între dragoste şi luptă nu e nici o deosebire. Dragostea e luptă între două suflete şi între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins. (...) Moartea pune capăt şi iubirilor şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit şi cu cât a luptat." (idem, p. 134)

"(...) lumea e plină de semne. Ne uităm la o bucată de cer, la o pasăre, ascultăm un cuc cântând, şi nu ne trece prin cap că toate acestea sunt, poate, hieroglife ale naturii pe care nu le înţelegem. Tot ce ne îconjoară e format din hieroglife. Ele există şi aşteaptă un Champollion care să le dezlege. Dar oamenii nu prea au chef să devină Champollion. Lor le e mult mai simplu să spună despre un nor că e un nor şi despre o cioară că e o cioară. De ce să se mai complice? La ce foloseşte? Ca să dezlegi hieroglife, trebuie să renunţi la o parte din viaţă. Şi trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Una din două. Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă în acelaşi timp." (idem, p. 138)

În această din urmă idee eu, personal, văd chintesenţa filosofiei, a exegezei şi hermeneuticii, dar mai cu seamă justificarea unui stil de viaţă ales de practicanţilor acestor domenii: nu poţi să îţi trăieşti şi să îţi şi înţelegi viaţa, în acelaşi timp. Trebuie să faci o alegere: fie trăieşti, "cum se trăieşte", fie cauţi, cercetezi, explici, comentezi, filosofezi, scrii, analizezi...

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone