Oscar şi lectura nu prea roz


M-am bazat pe fler, şi flerul mi-a dat (din nou) peste nas. După titlu, credeam că Oscar şi Tanti Roz a lui Eric-Emmanuel Schmitt e o chestie aşa, amuzantă şi drăguţă, poate un pic neserioasă... Un băiat pe nume Oscar şi o doamnă Rose, transformată de traducător probabil în Roz.

Başca ştiam că s-a adaptat o piesă de teatru la noi după această carte, dar nu am urmărit fenomenul (teatral) ca să nu-mi stric plăcerea lecturii, căci niciodată nu mă uit la un film/piesă de teatru înainte de a citi cartea! Chestie de bibliofilie, defect profesional, sau nu ştiu.

Aşa că azi, de 8 martie, am purces la ceea ce credeam eu că va fi "o lectură uşurică".
Da' de unde!
Da, am citit-o în vreo 2-3 ore, e-adevărat. Însă subiectul este unul cât se poate de serios, poate prea serios.
Un băieţel pe nume Oscar, bolnav de cancer, trăieşte într-un spital, unde singura persoană care îl înţelege şi care îi poate oferi confortul ultimelor zile din viaţă este cea pe care el o numeşte tanti Roz.

Forma cărţii este aceea a unor scrisori pe care băiatul de zece ani i le trimite lui Dumnezeu. Nu strâmbaţi din nas, ateilor, căci e bun şi Dumnezeu la ceva. De exemplu, pe Oscar întreprinderea epistolară către Cel De Sus l-a ajutat să îi poată ajuta, tot el, la rândul lui, pe cei dragi, să înţeleagă fenomenul morţii ca parte din viaţă. Iar Tanti Roz l-a provocat la un joc în care şi-a trăit în 12 zile, profund, zeci de ani din viaţă.

Orice aş mai spune despre carte parcă nu reuşesc să-i surprind esenţa, pentru că esenţa stă în text, de fapt. Dar pe de altă parte, am simţit imediat nevoia să aştern aici câteva rânduri, mai mult fără vorbe.
Chestie de antrenament, Oscar, băiete, a zis Tanti Roz, cu cât încasezi mai mulţi pumni, cu-atât poţi încasa mai mulţi. Totul e să-ţi păstrezi nădejdea.
... dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?
...viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi.
...citim adesea din Dicţionarul medical. (...) Eu nu m-am uitat decât după cuvintele care mă interesează: „Viaţă“, „Moarte“,„Credinţă“, „Dumnezeu“. Şi închipuie-ţi, n-ai să mă crezi poate, dar nu erau acolo! Fireşte, dac-ar fi s-o luăm aşa, e o dovadă că nici viaţa, nici moartea, nici credinţa şi nici tu nu sunteţi nişte boli. Ceea ce e deja o veste bună. (...) - Am impresia, Tanti Roz, că în Dicţionarul medical n-au băgat decât chestii speciale, probleme pe care le pot întâmpina unii şi alţii. Dar lucrurile care ne privesc pe toţi,Viaţa, Moartea, Credinţa, Dumnezeu au fostl ăsate de-o parte.(...) - Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne întrebări. Ele întreţin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că“. Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.-Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există soluţie?- Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie.- După mine, Tanti Roz, singura soluţie la viaţă este să trăieşti.
Nu ştiu dacă versiunea lecturată de mine pe scribd (aici, pentru cei interesaţi), de la Humanitas Fiction, în traducere din limba franceză de Paola Bentz- Fauci este cea mai bună - căci am citit în primă instanţă fragmentul de le elefant.ro, apărută tot la Humanitas fiction, în traducerea Marieva Cătălina Ionescu. Înţeleg că există şi audio-book, în lectura inegalabilului şi regretatului Florian Pittiş. 
Iar piesa de teatru, în regia lui Chris Simion, se joacă la Bulandra, unde sunt programate de altfel următoarele reprezentaţii pe 15 şi 16 martie a.c.

Că veni vorba - o altă carte la care m-a păcălit, oarecum, titlul este chiar a lui Chris Simion, Ce ne spunem când nu ne vorbim. Nu că n-ar fi ok cartea, însă mă aşteptam la altceva - în ultima vreme constat că îmi fac păreri preconcepute, fie într-un sens, fie în altul, despre lucruri, şi realitatea mă ia prin surprindere, to say the least. 
Cartea lui Chris Simion este scrisă sub forma unui luuung schimb de email-uri între două persoane, el şi ea. Nici formal, nu pot spune că-mi place foarte tare. Însă şi "materia" este un pic prea... închegată, prea densă pentru o aştepare la poarta şcolii, cum era cazul când am început eu cartea acum o săptămână, şi de aceea am şi lăsat-o deoparte deocamdată, fără s-o termin. Bine, nu am terminat-o şi pentru că eu aşa citesc de fel, las una începută, iau alta, citesc un capitol, trec la alta, revin la prima, apoi la a doua... şi tot aşa. Acum am "pe rol" 2 trilogii din care am citit doar primul volum la fiecare, şi alte 2-3 cărţi pe diverse teme şi în diferite stadii de parcurgere.

Comments

  1. of, da, am citit-o si eu recent. astept (adica incerc sa-mi fac curaj) sa vad si filmul. si sper sa ajung si la teatru, doar ca se cam joaca cu casa inchisa piesa, e cu Marius Manole si Oana Pellea...
    tulburatoare carte.

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone