Reamintesc despre ce vorbim aici:
Dincolo de disciplina convenţională
I. Ce e în neregulă cu pedepsele sau recompensele
 |
| Aşa l-am văzut eu pe Alfie Kohn, de pe locul din primul rând la conferinţă |
În majoritatea ţărilor în care ţine conferinţe Alfie Kohn apar majoritatea cuvintelor din această listă.
Dar acest "test" la care tocmai a fost supus auditoriul e un pic subversiv, recunoaşte Alfie. Pentru că deşi ne dorim toate aceste lucruri de mai sus pentru copiii noştri pe termen lung, felul în care le vorbim acum, azi, diseară acasă cu ei, este cu totul şi cu totul diferit, aproape pe dos. Felul în care "acţionăm" şi reacţionăm la cele spuse sau făcute de ei stau în calea realizării de fapt a "dezideratului".
Însă ne trezim că spunem despre un copil că e "bun", în sensul că stă unde-l pui, nu plânge mult, nu se agită în avion etc. Dar stai, tocmai am spus mai sus că vrem un copil fără frică, entuziast etc. Cum se aplică, cum se împacă cele două?
Vom auzi astăzi o critică a practicilor care definesc parentingul tradiţional. Vestea proastă este că nici Alfie dar nu ne dă o reţetă de sfaturi practice - pe care explică că le consideră lipsite de respect faţă de părinte şi copil, deopotrivă. Parentingul nu e o reţetă cum să faci o friptură delicioasă. Asta poţi găsi pe youtube. Dar când vorbim despre creşterea unei fiinţe umane nu e ca schimbarea unei piese la un automobil. Diferenţele sunt extrem de mari atunci când vine vorba de copii.
În unele familii (sau curente de gândire în parenting) întrebarea care se pune este: cum îl fac pe copilul meu să facă ceea ce vreau eu?
În altele - întrebarea este: care este nevoia copilului meu? Şi cum pot să-i asigur această nevoie?
Diferenţa dintre ele este radicală, iar trecerea (shift-ul) de la prima la a doua este extrem de dificil de făcut. Înseamnă să schimbi focusul minţii noastre de pe "short term", pe "long term".
Iar a treia trecere, transformare despre care vom vorbi astăzi este "moving beyond behaviour" - să vezi dincolo de comportament. Concentrarea pe comportament înseamnă să pierzi tocmai nevoile, motivele, valorile care stau la baza şi determină comportamentul care iese la suprafaţă. Cu alte cuvinte, pierzi chiar esenţialul, pierzi însuşi copilul care se face "vinovat" de acel comportament.
Tot ce vrem, uneori, este ca un anumit comportament să dispară, sau altul mai bun să îi ia locul. Şi pentru asta avem tot felul de "tips and tricks" - la care apelează 3 categorii:
- părinţi
- educatori
- angajaţi
Cele 3 categorii au în comun puterea. Şi atunci devine doar o problemă de cine deţine puterea, cine are mai multă putere ca să acţioneze asupra celor cu mai puţină putere.
Concentrarea pe "comportament" ne duce tot mai departe de dezideratele pe termen lung.
Prima schimbare pe care trebuie să o facem este să ne depărtăm de forma de control impus aspra comportamentului.
Fiecare generaţie are momentul ei de "pe vremea mea", lucrurile erau mai aşezate, copiii nu erau aşa de obraznici, în vreme ce copiii din ziua de azi scapă nepedepsiţi etc etc. Oricâte generaţii ai întreba sau orice surse scrise ai chestiona, mereu apare acest "generation gap", acest hău între generaţii în ceea ce priveşte felul în care ne creştem copiii.
Alfie Kohn afirmă că, pentru fiecare copil care aleargă în locuri publice şi are nevoie de o definiţie a copilului răsfăţat, există alte sute de copii certaţi, pedepsiţi fără motiv, plesniţi, refuzaţi când cer ceva pe motiv că "aşa vreau eu" etc. Paradoxal, presupunerea lui este că, prin faptul că sunt super-permisivi, părinţii supra-compensează pentru faptul că alţi părinţi nu sunt permisivi. La tendinţele de dominare pe care le arată unii - genul "la mine în casă eu sunt şef şi cât eşti copil la mine în casă, vei face aşa!", ei răspund cu "nu voi face aşa ceva niciodată cu copilul meu, eu sunt permisiv". Alte mame spun: "eu îi permit orice copilului meu doar cât suport eu. Când nu mai suport, încep să intervin".
Toate acestea au legătură cu ideea de control.
Nu poţi să faci un copil să doarmă! Nu poţi să-l faci să înceteze să plângă! Nu poţi face un copil să te respecte! Există limite, dar atunci când dăm de ele, în loc să ne gândim (în continuare) la obiectivul pe termen lung, ne concentrăm pe alte noi tehnici pentru a atinge obiectivele pe termen scurt: privind comportamentul de moment!
Controlul dă naştere la copii:
1. - fie excesiv de ascultători ("compliant") - oameni care pur şi simplu se supun ordinelor, urmează linii dinainte trasate - vezi şi acei oameni care ajung să fie doar nişte lingăi pe lângă şefi, sau cei care doar, plictisitori, fac ce li se spune, fără să ia nicio provocare
Ne dorim copii care să fie capabili să gândească singuri dacă ceva e greşit. Care să aibă capacitatea să ne spună, respectuos, dacă nu sunt de acord cu ceea ce se cere de la ei.
Alfe dă exemplul mamei de adolesent care se plânge că era un copil aşa de bun şi ascultător, iar acum uite ce a ajuns, nu mă mai ascultă. Dar de fapt, el ascultă în continuare, face ce i se spune, numai că nu mai sunt părinţii cei care îi dictează, ci un cerc de prieteni "neplăcut", ca să spunem aşa.
Nu poţi să le ceri copiilor să pună la îndoială cuvintele altora dacă nu îi laşi să pună la îndoială pe propriii lor părinţi!
În fiecare copil există o capacitate naturală de a spune "dar de ce?", controlul excesiv îi face pe copii să devină "yes, man!" fără capacitate de dicernământ.
2. - fie excesiv de nesupuşi ("defiant") - oameni care pun la îndoială orice formă de control sau conducere. Genul ăsta de copii îi face să-şi direcţioneze furia şi mânia mereu împotriva altcuiva. Vezi de aici şi agresiunea (bullying), intimidarea, victimizarea celor mai slabi. Vezi şi "Bullying"-ul în şcoli.
Dar copilul face pur şi simplu ceea ce i s-a spus să facă.
Există studiile care arată că acei copii crescuţi cu control excesiv în ce priveşte mâncarea ajung să aibă probleme de alimentaţie. Copiii care sunt obligaţi să mănânce doar la ora mesei şi nu între mese, cărora li se dă o gustare dulce ca recompensă dacă mănâncă mâncarea sănătoasă, sau care sunt obligaţi să mănânce tot ce au în farfurie - ajung să nu îşi mai poată controla corpul, nivelul de calorii ingerate. Pentru că tot timpul li s-a ordonat ce şi când să mănânce, cum să stea la masă etc. Ei nu mai deţin controlul, ei pur şi simplu s-au supun, altcineva are controlul. Nu pot decide nici măcar: îmi e foame?
Mutandis mutatis, putem spune acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte sistemul etic al copiilor: li s-a spus mereu ce să facă, ce e bine, ce e rău, altcineva a avut mereu controlul, ei nu mai ştiu. Sunt privaţi de capacitatea de a gândi singuri, pentru ei, de a discerne.
În privinţa educaţiei, cu cât profesorii exercită un control mai mare asupra elevilor, le dau multe teme, îi obligă să facă şi mai multe probleme la matematică, cu atât copiii îşi pierd interesul să descopere ei înşişi lumea. Le fac un deserviciu mare copiilor pe termen lung atunci când li se spune: fă aşa cum îţi spun eu! Le piere interesul de tot.
În concluzie, e valabil pentru mâncare, etică şi educaţie: supra-controlul duce la pierderea interesului copilului pentru acel lucru!
O întrebare din public a adus în discuţie diferenţa imensă între mediul în care încercăm noi, părinţii, să îi creştem pe copiii acasă (şi anume, că încercăm să îi învăţăm să gândească singuri pentru ei, să-şi dezvolte un sistem etic sănătos etc), şi ce găsesc la şcoala tradiţională (şi anume, că li se spune ce să facăm, cum să facă, sunt controlaţi etc). Să îi învăţăm să pună la îndoială autoritatea profesorilor? Cum să facem?
Răspunsul lui Alfie Kohn este că acasă (şi, aş adăuga eu, inspirându-mă din exemplul dat de el din sistemul american, într-un sistem alternativ de învăţământ): copilul primeşte "The knowledge that it could be otherwise!" - devine conştient că se poate altfel. Fără lipsă de respect, trebuie să poată privi lucrurile cumva din perspectivă. Noi, părinţii, le dăm imunizarea, le arătăm că nu trebuie să se lase controlaţi, over-controlled, atunci când ei ştiu că nu e bine aşa! Că ei nu sunt animale de companie cu care să te joci, să faci ce vrei! Şi încet-încet, putem schimba chiar şi sistemul!
De altfel, în ceea ce priveşte temele pentru acasă, este binecunoscută "aversiunea" lui Alfie Kohn faţă de acestea. Însă aceasta este bazată pe studii. Iar el spune că studiile arată că nu există niciun fel de beneficiu în teme!!! (ce-mi place să pun bold la fraza asta!!) Este ceea ce americanii au numit "all pain and no gain!" Temele pentru acasă la copiii sub 15 ani sunt doar pierdere de timp şi dau naştere la conflicte în familie, timpul copilului cu familia trebuie să fie petrecut în familie, nu făcând teme!
Putem face pentru copii mai mult decât să facem: 1. ce ni s-a făcut nouă când eram mici, sau 2. opusul, tocmai pe dos. Putem face ce e bine pentru ei.
Cu această idee, luăm o mică pauză de cafea. I'll be back in 15 min.!
Începem partea a doua a secţiunii de dmineaţă a conferinţei cu o glumă: în toate ţările, pauza de cafea de 15 minute durează tot 30 de minute! :)
(also, give me a dolar for every time I heard an American saying that our English is far better than his Romanian!)
Cum îi facem pe copii să ne asculte, cum ne exercităm controlul aspra lor:
1. Pedepsele
Pedeapsa înseamnă că fac deliberat ceva ca să fac copilul nefericit pentru a face un comportament nedorit al acestuia să dispară.
Este pedeapsa eficientă? Dacă este eficientă, de ce trebuie să repetăm pedeapsa asupra aceluiaşi copil?
Studiile sugerează că copiii care sunt pedepsiţi de părinţi ajung de obicei "mai rău" tocmai pentru că sunt pedepsiţi de părinţi!
Folosirea pedepselor e veche de zeci de ani, dar acum avem suficient de multe studii făcute care să demonstreze că un comportament "rău" al copilului se datorează tocmai acelor pedepse. Pedeapsa nu numai că nu ajută, ba chiar face lucrurile şi mai rele!
Studiile arată că pedeapsa are efectul de a face copilul să se comporte mai rău imediat ce îşi dă seama că este pedepsit. Deci nu numai că e ineficientă, ca metodă, dar e chiar contra-productivă! E mai bine chiar să nu faci nimic decât să pedepseşti.
La şcoală, copiii devin mai buni, învaţă mai bine, îşi iubesc mai mult profesorul - dacă sunt pedepsiţi? Sau dimpotrivă, devin plini de resentimente, pentru că se porneşte de la premisa că au făcut ceva rău?
Pedeapsa corporală, lovirea copilului pentru a-l face să înceteze un comportament "rău", nedorit este doar o metodă de a face pe cineva mai slab, ca putere corporală, să ţi se supună. Şi singura lecţie pe care o învaţă copilul prin această pedeapsa este să folosească la rândul lui puterea (corporală, fizică) atunci când ajunge în situaţie, faţă de cineva mai slab.
De altfel, pedeapsa nu trebuie să fie fizică pentru a produce efecte puternice dăunătoare. De multe ori chiar fără să-i atingem le producem rău, pedeapsa emoţională este extrem de rea! Folosirea expresiei "consecinţele faptei" pentru pedeapsă este la fel de rea. Indiferent cum o numeşti, e tot pedeapsă, e tot "a face ceva în mod deliberat ca să-mi fac copilul nefericit!"
Şi culmea, totul porneşte din cele mai bune intenţii ale părinţilor!
Motivele pentru care pedepsele nu funcţionează:
1. enervează, îi fac pe oameni furioşi şi frustraţi
2. învaţă lecţia puterii - că cel mai puternic are dreptul să acţioneze în forţă asupra celui mai slab
3. în final îşi pierde eficienţa - şi trebuie să vii cu alte pedepse, şi mai puternice
4. erodează relaţia dintre părinte şi copil - vei pierde influenţa. Un citat: "Cu cât îţi exerciţi mai mult controlul asupra copiilor, cu atât mai puţină influenţă vei avea asupra lor pe termen lung!"
De altfel, atunci când sunt pedepsiţi, copiii nu contestă fapta pe care au făcut-o şi care a dus la pedeapsă, nici nu pun problema asta. Ei contestă pedeapsa: de ce eu? fratele meu mi-a făcut asta şi asta... etc.
Problema de a fi prins sau nu că ai făcut ceva "rău" - Se spune că teoria lui Alfie Kohn sună bine în teorie, dar în lumea reală, dacă faci ceva rău şi eşti prins, trebuie să suporţi consecinţele. Dar ideea este nu să te gândeşti dacă eşti sau nu prins, ci să nu faci acel lucru rău (să spargi bănci, să furi, să omori), să înţelegi impactul faptelor tale asupra celor din jur.
Deci dacă este adevărat ce spunem iar studiile arată că pedepsele sunt contraproductive şi ineficiente, de ce totuşi este pedeapsa atât de populară? Pentru că este simplă. Orice altă metodă ia timp, grijă, skills şi curaj courage. Deci pedeapsa e cea mai simplă metodă!
De asemenea, dacă nu pedepseşte, părintele pare că nu este respectat, că nu i se recunoaşte statutul, că pare neimportant...
Pedeapsa poate fi foarte populară pentru că astfel respingem "a nu face nimic" în legătură cu fapta copilului.
Mai e şi o chestie de cultură, "ce-o să zică lumea" dacă nu facem nimic, dacă nu îl pedepsim?
Toate acestea explică de ce totuşi pedeapsa există în continuare, în ciuda ineficienţei noastre.
Există şi părinţi care spun că au pedepsit "din dragoste". Aşa o fi, dar devine confuzant pentru copil, iar durerea nu îi face pe copii să îi iubească mai mult.
2. Recompensele
Un studiu a arătat că acei copii care au fost recompensaţi pentru a fi generoşi au fost mai puţin generoşi decât ceilalţi. Recompensele se dovedesc a fi contraproductive nu numai în ceea ce priveşte valorile bune, cum ar fi generozitatea, dar şi în ceea ce priveşte realizarea lor. Recompensele puse pentru a duce ceva la bun sfârşit fac ca acel lucru să fie făcut mai greşit, să nu fie dus la bun sfârşit de către cei cărora li s-a promis o recompensă, spre deosebire de cei cărora nu li s-a promis această recompensă.
De ce este Alfie Kohn împotriva notelor la şcoală (da, ştiu, încă o provocare pentru sistemul nostru, de parcă temele nu erau de ajuns, nu-s bune nici notele!):
Copiii la şcoală primesc note pentru performanţă. Dar de fapt ceea ce facem este că le inducem focusul pe notă, pe obţinerea acesteia. Se vor întâmpla 3 lucruri:
- nu mai sunt interesaţi de învăţarea în sine
- vor alege cel mai simplu lucru de făcut ca să ia nota cea bună (cea mai scurtă carte de citit, cel mai mic exerciţiu - evită riscul intelectual)
- vor deveni elevi interesaţi de lucruri superficiale
Soluţia (că tot ziceaţi că nu oferă şi soluţii pentru sistemul nostru cultural!) pe care o propune Alfie pentru noi, acei părinţi care ducem copiii în sisteme tradiţionale de învăţământ în care evaluarea se face cu note: trebuie să faceţi ca notele să fie cât mai invizibile cu putinţă!
Lauda este o recompensă verbală. Nu e bine să înlocuieşti o recompensă cu alta. Trebuie să încetăm să mai tratăm copiii ca pe nişte animale de companie! Copilului poate că îi place desertul, sau banii promişi, dar nu îi place ca adulţii să fie manipulatori!
O îmbrăţişare a copilului pentru că îl iubim nu e o problemă. Dar o îmbrăţişare pentru că a luat o notă bună sau a ajuns primul la linia de sosire la un concurs transformă dragostea noastră pentru el în instrument de control!
Cu respingerea ambelor variante de control, de pedepse sau recompense, Alfie Kohn încheie prima parte a conferinţei.
No comments:
Post a Comment