Literatură: Iubita locotenentului francez

Sâmbătă le-am dus pe fete la bunica şi la verişori şi am profitat de ocazie ca să reuşesc în sfârşit să termin de citit cartea pe care o începusem de ceva vreme. Ştiţi cum e, toată ziua alergi în 100 de direcţii, ca un perpetuum mobile, iar seara după ce "potolesc toate treburile", cum zicea bunică-mea, cu greu mai găsesc timp de citit o pagină-două, hai, maxim un capitol scurt. Şi asta doar dacă nu adorm înaintea Ilincăi, care mă convinge cu lacrimi de crocodil că ea nu poate să adoarmă fără mine, şi când îmi pune caruselul cu "twinkle-twinkle" în cap, e aşa de adormitor...

Cartea tocmai încheiată este John Fowles, "Iubita locotenentului francez".

Înainte să vă repeziţi cu "Huo", sau cu "asta-i de pe vremea bunicii, eu am citit-o hăt, demult!", ţin să vă anunţ că exact din aceste considerente am tot ocolit-o atâta vreme: din cauza renumelui cam de proastă calitate cu care ajunsese la mine. Nici măcar nu ştiu cum se prăpădise aşa de tare renumele ăsta, dar na, dacă eram convinsă că ar fi trebuit s-o citesc mai demult, am zis că nici nu mai trebuie s-o citesc. Pe principiul "Nu face azi ce poţi lăsa pe mâine, că poate nu mai e nevoie". Dar acum am considerat - deh, îmbătrâneşte omu' şi se mai înţelepţeşte - că merită o şansă. Şi nu regret deloc!

Acţiunea... ca acţiunea. Nu am văzut filmul, dar sunt sigură că surprinde acţiunea. Asta fac filmele. Din ce am gugălit un pic, distribuţia mi se pare foarte potrivită, iar pozele reprezentând scene din film - foarte incitante, aşa că voi profita de prima ocazie ca să văd şi filmul (unde pot să-l găsesc, aveţi idee?)

Treaba este cam aşa: un bărbat iubea o femeie, logodnica lui... Sau, de fapt, îşi dă seama că nu prea o iubea, dar la mijloc e onoarea, societatea victoriană, orgoliul şi reputaţia, care până la urmă nu mai fac nici doi şilingi când apare iubirea adevărată... Şi aşa mai departe.

Însă ceea ce mi-a plăcut cu-adevărat şi cu mult mai mult decât acţiunea este scriitura! Întoarcerile din condei! Frazele! Arta conversaţiei! Bogăţia vocabularului! Ahhh, un text atât de savuros! După ce în ultima vreme mi-au trecut prin mână câteva cărţi de autori contemporani mai mult sau mai puţin reuşiţi, am exclamat acum: Ecce literatura! Am redescoperit plăcerea lecturii cu această carte! De unde la început mă speriaseră cele aproape 550 de pagini, la final tot mai trăgeam de timp ca să n-o termin, ca să mai am de savurat încă puţin. Stilul plin de ironie şi chiar, pe alocuri, autoironie m-a captivat cu totul.

John Fowles - pe care nu-l cunoaşteam din alte cărţi, dar am să caut prin cutiile din pod, poate mai am şi altceva - se joacă de-a autorul: când recunoaşte că nu ştie nici el ce se va întâmpla mai departe cu viaţa personajelor sale, când apare în carte chiar el, în calitate de personaj, şi-l spionează pe Charles. Lasă să se întrevadă zorii marxismului şi ai emancipării femeii, zugrăvind în culori destul de ne-pastelate tarele societăţii victoriene, cu ale ei contracte nupţiale (aproape) comerciale.

Dac-ar fi să aleg un singur capitol pe care să-l recitesc (de mai multe ori chiar) ar fi capitolul treisprezece. Am văzut în acest capitol profesiunea de credinţă a autorului, o mostră de adevărată teorie literară (post-modernistă, după concepţia mea asupra termenului, pentru că definiţia reală am uitat-o, dacă am ştiut-o vreodată). Căci autorul începe capitolul astfel:

"Habar n-am. Istoria asta pe care v-o povestesc e în întregime imaginată. Aceste personaje create de mine n-au existat decât în mintea mea. Dacă m-am prefăcut până acum că ştiu ce-i în capul personajelor mele şi că le cunosc cele mai tainice gânduri, am făcut-o pentru că scriu într-o convenţie (al cărei ton şi vocabular le-am şi preluat, în parte) unanim acceptată în vremea în care se petrece povestirea mea: anume, că romancierul e egalul lui Dumnezeu. N-o fi ştiind el chiar totul, însă se străduieşte să se prefacă a-l şti. Eu însă trăiesc în epoca lui Alain Robbe-Grillet şi Roland Barthes; aşadar, dacă ceea ce aveţi în faţă e un roman, n-are cum să fie un roman în sensul modern al cuvântului.
Aşa că poate ceea ce scriu eu aici e o autobiografie disimulată; poate că, în chiar clipa de faţă, locuiesc într-una din casele pe care le-am introdus în ficţiune; poate că Charles sunt eu însumi în travesti. Poate că totul nu-i decât un joc."

Şi acesta nu e singura ieşire din pantofii de autor convenţional a scriitorului. De exemplu, spre final mărturiseşte că se întreabă în sinea sa, referitor la personajul principal pe care îl urmăreşte asemenea unui spion: "ce dracu să fac eu cu tine?" (pag. 472) Şi profită de prilej ca să peroreze despre ficţiune şi non-ficţiune ("ficţiunea se preface de obicei că se supune legilor realului"), despre puterea scriitorului ("în realitate, însă el "aranjează" lupta, lăsând să câştige voinţa protagonistului spre care se îndreaptă preferinţele lui"), pentru ca apoi pur şi simplu să încalţe papucii de cititor atunci când afirmă: "Iar noi, cititorii, îi apreciem pe scriitorii de proză în funcţie de abilitatea arătată în "aranjarea" luptelor (cu alte cuvinte, în a ne convinge că ele n-au fost "aranjate"). (pag. 472-473)

Ce frumos etichetează autorul istoria, religia, datoria drept "puzderie de biete paravane împestriţate" atunci când ne înfăţişază revelaţia "cumplitul(ui) adevăr: toate formele de viaţă urmăreau de-a pururi acelaşi curs; evoluţia nu se desfăşura pe verticală, într-un urcuş neîncetat spre culmi de desăvârşire, ci pe orizontală. Credinţa în existenţa timpului nu era decât o sminteală, cea de pe urmă; existenţa nu avea istorie, era veşnic momentul prezent, era dintotdeauna zbaterea asta neputincioasă între fălcile nesătule ale aceleiaşi maşinării diavoleşti. Iar puzderia de biete paravane împestriţate pe care le-a pus în faţa lui omul, încercând să împiedice realitatea să-l înhaţe - istoria, religia, datoria, mărirea, toate nu erau decât nişte amăgiri, nălucirile fumogoase ale unui opioman." (pag. 238 în ediţia editura Univers, Bucureşti, 1994)

Fowles se aventurează în dese rânduri la descifrarea eternei enigme feminine (probabil că el nu e deloc de acord cu imaginea de mai jos, preluată de pe Facebook, pe unde a circulat zilele trecute).

Căci el spune, pe acelaşi ton ironic (sau poate văd eu ironia şi acolo unde nu a fost în intenţia autorului?):

"... există lucruri pe care numai o femeie le poate aduce în viaţa unui bărbat. Să luăm, bunăoară, draperiile pe care le-am avut înainte în camera asta. Tu observaseşi? Într-o zi doamna Tomkins a spus că sunt mohorâte. Şi la naiba, orb ce eram, chiar erau mohorâte. Ei, ăsta-i rostul unei femei. Să te facă să vezi lucruri pe care, fără ca tu să bagi de seamă, le-ai avut tot timpul sub nas." (pag. 250)

(Sau, în interpretarea mea, cum era un banc mai demult, să te facă să cheltui bani pe care nu i-ai fi cheltuit dacă nu o aveai alături.)

Scriitorul face dovada unei vaste erudiţii. Bunăoară, atunci când îşi pune personajele să-şi presare vorbele cu citate latineşti sau eline (limba greacă veche). Sau când se apucă să explice etimologii, dintre care o redau pe cea care mi s-a părut cea mai savuroasă (nu ştiu dacă este neapărat şi reală, deşi pare verosimilă), etimologia cuvântului englezesc care desemnează "şantaj". Cu toate că nici autorul însuşi nu pare să dea prea mare importanţă deţinerii unor asemenea cunoştinţe (aici probabil că eu personal găsesc ceva similitudini cu etimologiile de cuvinte chiar în greaca veche şi latină, pe care le-am buchisit în facultate):

"Mal (dacă-mi îngăduiţi să vă îmbogăţesc bagajul de cunoştinţe inutile) e un cuvânt împrumutat de engleza veche din norvegiană, care ne-a fost făcut cadou de vikingi. Însemna iniţial "grai", dar cum vikingii nu catadicseau să se dedea la această îndeletnicire muierească decât atunci când voiau să ceară ceva sub ameninţarea securii, treptat a ajuns să însemne "bir" sau "tribut în bani". O ramură a vikingilor a luat-o spre sud, unde a pus bazele mafiei siciliene; cealaltă însă - între timp scrierea cuvântului se modificase în mail - îşi înjgheba de zor primele reţele pentru extrocarea de bani în schimbul "protecţiei, la graniţa cu Scoţia. Dacă ţineai la grânele pe care le aveai pe câmp sau la virginitatea fiicei tale, trebuia să plăteşti mail căpăteniilor bandiţilor care aveau "în grijă" împrejurimile; aşa se face că, o dată cu scurgerea timpului - şi a unor sume tot mai mari de bani pe apa sâmbetei -, bietele victime au început să-i spună black mail." (pag. 244)

Primim chiar, dacă vrem să ţinem cont de ele, şi adevărate lecţii de viaţă printre rânduri:

"...orgoliul bărbaţilor consta în dorinţa de a fi ascultaţi cu supunere, iar al femeilor, în ştiinţa de a folosi supunerea ca pe o armă care să le conducă la victoria finală". (pag. 307). Aş zice eu că nici în ziua de azi nu au alte definiţii orgoliile astea, pentru cine ştie să le folosească... "constructiv".

Dacă nu e prea deplasat ceea ce afirm, Fowles înfăţişează avant la lettre mult uzitatele expresii "nepotrivire de caracter" sau "eroare de comunicare" cu expresia "artificialitate de concepţie". Pasajul (pag. 522) este şi el extrem de savuros, însă pentru că dezavuează şi o parte din finalul cărţii, mă voi abţine să-l redau aici. Vă invit să-l descoperiţi singuri, ca şi întregul roman, de altfel.

De remarcat nu mai puţin plăcuta, dimpotrivă, extrem de reuşita traducere - şi care probabil a contribuit mult la plăcerea lecturii. Am versiunea cărţii apărută la Editura Univers în 1994, în traducerea Mioarei Tapalagă şi cu Postfaţă de Dan Grigorescu. (paranteză - gugăleala mi-a scos la iveală că a fost republicată de Polirom în aceeaşi traducere, pe care o recomand cu căldură - şi, defect profesional, na! - îmi dau seama cât de rău ar fi fost să nu fi fost bună traducerea, ce deserviciu major ar fi fost pentru autor şi carte).

(şi gata, închei aici un post luuung, început azi-dimineaţă, întrerupt de câteva ori - copil de luat de la şcoală, teme de supravegheat etc. şi terminat pe-nserat, în pregătirea cinei)