Unde să naşti?


Din seria de amintiri despre naştere - că tot ne aflăm între cele două aniversări, a Ilincăi de 4 ani, şi a Roxanei de 6 ani - face parte şi cea legată de maternităţile în care am născut. Din nou, la sugestia celor de la Qbebe.ro.

Şi cum filele astea de jurnal, referitoare la "maternităţile mele", odată scrise în prmul meu blog, s-au pierdut în meandrele coşurilor de gunoi ale Internetului, odată ce Google a decis să-mi şteargă acel blog, repetitio humanum est, ca să zic aşa.

Maternitatea Spitalului Universitar (Municipal)

Roxana la 2 zile
În 2005, Roxana a venit pe lume în maternitatea Spitalului Universitar, unde lucra medicul care mi-a urmărit sarcina. Amintirile legate de naşterea Roxanei sunt un pic în ceaţă, unele lucruri mi le amintesc cu aşa mare claritate de parcă s-au întâmplat ieri, în vreme ce altele se duc cumva, spre sertarul unde, măcar inconştient, împing lucruri de care mai bine nu-mi amintesc.
Ca să ne înţelegem bine de la început: faţă de cele auzite de prin alte maternităţi, la Municipal a fost parfum, cum se zice. La Municipal este sistemul "rooming in", adică vrei nu vrei, ai copilul lângă tine. Iar contra unei sume potrivite, poţi avea şi însoţitor lângă tine. Am avut norocul să stau într-o rezervă cu două paturi, nu cu patru sau mai multe, cum erau alte rezerve. De fapt, am avut norocul să cunosc pe cineva, care cunoştea pe altcineva, care mi-a facilitat această locuire. Altfel, probabil că aş fi nimerit la grămadă.  Am cunoscut şi asistente drăguţe, amabile chiar fără să le bagi ceva în buzunar. Am cunoscut şi genul de asistente care şi-au uitat inima undeva, în penumbra anilor petrecuţi printre bolnave şi lăuze, şi care ofereau un zâmbet doar la schimb cu o bancnotă vârâtă în buzunar. În scurt timp, când m-am prins de mişcare, le răsplăteam bunătatea primelor şi le plăteamîmbunam pe cele din urmă de la început, când se schimba tura, ca să-mi iau de-o grijă.
În noaptea de după cezariană am stat la reanimare, eu cu durerea mea, căci nu existau calmante, niciun algocalmin, nimic n-am primit o noapte întreagă. Am stat cu săculeţul cu nisip pe burta proaspăt operată şi-am strâns din dinţi. Sentimente materne? Dor de copil? Nu, doar o senzaţie de vomă pe drumul de la sala de operaţii la reanimare şi o durere nocturnă cumplită, care treptat m-a prins cu totul în mrejele ei. Îmi amintesc doar penumbra sălii, gemetele fetelor mai puţin rezistente la durere, conversaţiile mele şoptite cu vecina de pat, o fată din Buzău cu care am stat şi pe urmă în salon, şi râsetele asistentelor pe holuri.
Îmi mai amintesc de Roxi, cel mai mic bebeluş pe care l-am văzut vreodată atât de aproape, aflat încă sub efectul anestezicului care mi-a fost administrat mie la cezariană, pe care tot încercam să o pun la sân sau să înţeleg ceva din boţul ăla de om...
Îmi mai amintesc reacţia alergică pe care am făcut-o într-o noapte la un prăpădit de supozitor cu diclofenac, mirarea asistentelor depăşite, care nu mi-au făcut nimic până dimineaţa când a venit medicul meu; îmi mai amintesc cozile pe care le făceam "la spălat" cu chiloţii într-o mână şi bancnota în cealaltă, atunci când venea timpul, o dată dimineaţa şi o dată seara.
Mai răzbat încă până azi sfaturile asistentei mai în vârstă (i-am uitat numele, să-i dea Dumnezeu sănătate) de la bebeluşi, care mi-a pus copilul la sân iar şi iar, ca să nu fac furia laptelui, cum să nu fac ragade, cum să nu se înveţe copilul la alt lapte decât al meu, sfaturile celeilalte asistente, care cu mână forte mi-a arătat cum să spăl copilul fără teamă că i-aş face rău, şi de cea mai puţin drăguţă, dar care a fost de acord să-mi aducă puţină glucoză, doar puţină, pentru Roxi, şi i-a dat-o ea cu linguriţa, ca să reuşesc s-o adorm şi să mă odihnesc şi eu puţin...
Aveam televizor în cameră unde ne-au pus un film despre alăptare - îmi amintesc că m-a mirat în film cazul unei femei, o nordică, ce alăpta un copil de vreo şase ani şi altul de vreo doi ani, alternativ. Erau expuse tehnici de alăptare şi îngrijire a nou-născutului. Am primit şi cărticele de la sponsori cu diverse informaţii utile.
Într-un cuvânt, cum ziceam, n-a fost raiul pe pământ, dar a fost bine. Totul, ambalat, are un iz dulce-acrişor, ne-am simţit angrenaţi într-un sistem în care nu ştiam cum să ne mişcăm, ca rotiţele mici-mici ale unui mare şi robust utilaj bine uns. Dar am supravieţuit celor 3 nopţi acolo şi slavă Domnului, putem spune shakespearian, totul e bine când se termină cu bine.

Maternitatea Spitalului Elias

Ilinca la 2 zile
În 2007, când clinica la care eram arondaţi avea deja activ un parteneriat cu maternitatea spitalului Elias, nici n-am stat pe gânduri şi am mers acolo să nasc. Aveam rezerva mea, am plecat la spital doar cu hainele de pe mine şi când să mergem acasă a adus soţul un body, în care am îmbrăcat-o pe Ilinca. Medicul meu era în concediu, am născut cu alt medic, care m-a văzut o singură dată cu câteva zile înainte de naştere.
Dis de dimineaţă doamna doctor a venit în rezervă şi cu zâmbetul pe buze m-a întrebat: "Eşti pregătită? Hai să mergem să naşti!"
După operaţie am stat tot la terapie intensivă, dar în condiţii cu totul diferite: eram doar două fete, eu arondată la clinica privată, ea plătise naşterea în acest sistem; aveam pe burtă un săculeţ cu gheaţă pe care mi-l schimba o asistentă; tot ea sau alta venea să mă întrebe dacă am dureri, dacă am nevoie de un calmant; veneau să-mi aducă ceaiul de fenicul şi chimen, iar apoi, în zilele următoare, şi mâncare uşoară, de care aveam voie. N-am dat niciun leu nimănui peste ce era pe factură - ok, soţul zice că de bucurie, după naştere i-a cinstit pe brancardierii care m-au scos din sala de operaţie, dar asta a fost tot.
Iar la rezervă am stat ca la hotel - cu televizor şi aer condiţionat, cu baie proprie, asistentele veneau şi făceau toaleta direct în cameră, fără coada cu chiloţii în mână. Nu era sistem rooming in, dar puteam cere copilul când vroiam. Icterul prelungit al Ilincăi s-a rezolvat la lampă. Faptul că i-au dat lapte praf (cu seringa, nu cu biberonul) n-a avut nicio influenţă ulterioară asupra dorinţei ei de a suge. La externare ne-a făcut un medic neonatolog tuturor mămicilor care plecau în acea zi un fel de "training" în meseria de părinte, e cam mult spus, dar oricum, cum să întâmpini primele zile ale copilului, despre buric, băiţă etc. Într-un cuvânt, toate amintirile de la Elias sunt bunicele şi bune.
La o maternitate cu totul privată n-am avut şansa să nasc, cea a clinicii la care eram arondaţi încă nu se dăduse în folosinţă, iar pentru alta nu aveam suma şi am decis că trei nopţi trec repede. După cele trei nopţi începi şi tu să fii părinte la tine acasă, tu cu copilul tău.

Unde să naşti?

Unde lucrează medicul tău - dacă ai o relaţie bună şi deschisă cu el. La privat - dacă ai şi banii şi dacă vrei să ocoleşti neajunsurile sistemului medical de stat. Acasă - dacă ai curajul (la mine nu se punea problema, căci ştiam că voi face cezariene).

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Ruşine, arbitrelor!

Sorcova vesela - the new milestone