Schimb ciclism pe gimnastică

N-am fost atât de tare încât să plec azi-dimineaţă cu bicleta în turul Bucureştiului anunţat de Cicloteque. Asta e! Sunt slabă! Nici măcar n-are rost să caut scuze - vremea nefavorabilă, copiii etc. Ci pur şi simplu ăsta e faptul: nu am pedalat nici azi. Iar cum iarna se apropie, probabil că o să amân orice astfel de tentativă până spre primăvară, când dă colţul ierbii.

Însă nici n-am vrut să abandonez de tot ideea unui sport în week-end, aşa că am ales varianta pentru copii, şi mai precis, varianta de vizionare. Adică "hai să o duc pe Roxi să vadă gimnastele de la campionatul naţional de gimnastică ritmică".
Aşa că iată-ne la Polivalentă de dimineaţă - nu atât de dimineaţă ca să prindem şi prima evoluţie de azi a Alexandrei Piscupescu, am prins doar nota ei şi am văzut alte fete şi apoi şi pe ea, când a evoluat a doua oară pe ziua de azi. Eu, una, nu mă pricep deloc. Dar comparativ doar cu ce am văzut azi, fata asta mi s-a părut cu cel puţin o clasă peste toate celelalte!

Roxi e încântată, zice că vrea şi ea să ajungă la concurs. Numai că trebuie multă muncă, tenacitate, ambiţie şi răbdare pentru asta. Or, ea deja îmi spune uneori că "azi nu mergem la ginmnastică pentru că eu nu fac la fel de bine ca celelalte fete", sau "pentru că sunt bolnavioară", sau pur şi simplu "pentru că nu vreau". Nici eu nu insist, pentru că nu vreau să-i răpesc plăcerea, vreau să meargă doar pentru că / dacă îi place.

Le vedeam pe fete ce frumos le dezvoltase sportul ăsta: erau înalte, suple, unele mai slăbuţe, altele chiar plinuţe (sau păreau plinuţe comparativ cu cele slăbuţe), dar toate pline de graţie. Gimnastica ritmică nu este deloc ca cea sportivă (artistică). Nu le face pe fete mici şi musculoase, ci graţioase şi suple ca nişte sălcii. Cu gâtul lung, cu părul strâns în cocuri, cu spatele drept, păşeau spre covorul de concurs.

Păcat că sportul acesta nu se bucură de prea mare atenţie din partea sponsorilor! Abia dacă am zărit însemnele Orange, Cumpăna şi încă vreo 2-3 firme. În sala Polivalentă era un frig crâncen. Fetele se încălzeau în colanţi şi abia cu puţin înainte de a intra în concurs rămâneau în costumaşele frumoase, cu fustiţe. Arbitrele - şi ele cu gecile pe ele - nu aveau niciun sistem electronic, automatizat, ci îşi notau cu pixul pe hârtie observaţiile şi notele, iar foile erau strânse apoi de cineva şi duse la pupitrul unde se centralizau. Nu exista niciun afişaj electronic al notelor. Intrarea era liberă, dar abia dacă ocupau câteva locuri rudele şi prietenii concurentelor.

Şi cu toate astea, totuşi cred că merită să faci sport! Păcat că n-am ştiut asta şi când mai puteam să fac eu vreun sport, iar acum nici măcar la o CicloTură nu mă prezint...