Colindători de Bucureşti


Colindatul la ţară însemna, în vremea copilăriei mele, un alai de fete şi băieţi care mergeau dintr-un capăt în altul al satului. Este un sat de tipul "liniar", iar oamenii locului chiar aşa spun, "pe linie", ca să distingă de locaţiile adiacente, "pe deal" şi "pe vale".

Noi, cei care eram prea mici ca să mergem la colindat (sau aşa ne spunea mamaia, ca să nu ne lase să mergem), dar şi cei rămaşi acasă şi bătrânii, ieşeau pe la porţi şi aşteptau colindătorii cu mere, nuci şi covrigi. Toată lumea, peste tot, la toate porţile. Nu exista "primiţi cu colindul?", era de la sine înţeles că primeau toţi.

Toată lumea le dădea acelaşi lucru: mere, nuci şi covrigi. Sau "colindeţe", cum se spune pe la noi. Mamaia însă ne punea să-i aducem de la Bucureşti chifle, care aici se dădeau la liber cu 50 de bani bucata, iar pe-acolo nu se găseau "specialităţi". În satul bunicilor pâinea se dădea pe cartelă câte una de persoană şi venea o dată pe săptămână, joia. Pâine rotundă, neagră şi caldă, iar când mergeam cu tataia la cooperativă să o luăm, mâncam una (din cele două pâini la care aveau "dreptul" bunicii) pe drum până acasă.

Şi-mi amintesc într-un an remarcile copiilor colindători când au primit mere, nuci şi chifle din mâna bunicii mele, în timp ce le sclipeau ochii de plăcere şi bucurie:

- Ia uite, pâinişoare!!



Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone