Ştiţi faza aceea din Ratatouille, în care criticul de restaurante este servit cu un fel de mâncare , care îl poartă, pe aripile amintirilor şi nostalgiei, până în casa de la ţară a bunicilor copilăriei sale?
Ei, aceeaşi tehnică cinematografică am trăit-o eu ieri, când am cumpărat o meschină şi necunoscută ciocolăţică turcească de la un magazin nemţesc din cartierul copilăriei mele, Vatra Luminoasă: am muşcat din ea şi... iată-mă o fetiţă de cinci-sase ani, în braţe cu o cutie de ciocolăţele chinezeşti (de multe ori, expirate, aveam să aflu mai târziu că doar aşa ajungeau pe piaţă, sau le ţineam noi atât de mult că expirau, dar cine ştia atunci detaliile astea?). Ciocolăţele micuţe, de două tipuri: unele înguste, îmbrăcate în poleială aurie, altele subţirele, ca nişte mini-discuri de memorie pentru camerele foto, îmbrăcate în hârtiuţe desenate, pe care le păstram multă vreme după consumarea delicioaselor, în lipsă de termen de comparaţie, ciocolăţele.
Parca si acum le vad in fata ochilor, iar gustul nu l-am mai gasit in nicio ciocolata dupa. Voi vizita si eu magazinul cu pricina:)
ReplyDelete