Moş Nicolae ... depresiv

Azi dimineaţă, fetele au găsit în cizmuliţe câteva ciocolăţele pentru copii, cărţi de colorat, mici păpuşele de cârpă de la Ikea, şi mai ales, bomboana de pe tort - cartea Adei. Mare bucurie mare - pentru mine, care abia m-am abţinut să n-o desfac din ţiplă de când am achiziţionat-o cu drag la Gaudeamus şi până azi. Însă, poate predictibil, ar zice unii, fetele au început să se certe pe ciocolăţele şi să se împungă cu pumnii, pe fundalul, acoperit de ţipetele lor, al poveştilor cu Firicel pe care le pusesem nerăbdătoare să le ascultăm. Totul a culminat cu răsturnarea unei căni de lapte direct peste tot ce era pe masă, inclusiv cartea, care acum arată ca după inundaţii! Inutil să vă mai spun că le-am certat şi în final am izbucnit şi eu în plâns, alături de ele!

Stau şi mă gândesc: ce m-a supărat mai tare? Ele au înţeles din toate astea probabil exact cât trebuie să înţeleagă la 2 şi respectiv 4 ani, în condiţii şi de oboseală, somn insuficient (aseară am fost într-o vizită şi s-au culcat mult mai târziu decât de obicei, şi nici nu dormiseră la prânz).

Ce n-au înţeles au fost aşteptările mele proiectate în căpuţurile lor, nerăbdarea mea de copil, amintirile mele din copilărie, când alergam năucă din pat la uşă, să văd ce mi-a adus moşul, şi când, mai mare fiind, scotoceam prin toată casa să găsesc din timp cadourile "moşului", când înţelesesem cine era moşul, dar acceptam să-l mai aştept încă, bucuria mea de a fi găsit cartea Adei, impacientarea mea la faptul că au stricat-o cu lapte...

Într-un cuvânt, limitările şi frustrările mele!

Asta n-au înţeles doi copii, de 2 şi respectiv 4 ani!

Later Edit: azi ar fi fost aniversarea numelui bunicei lor, Niculina...