Revoluţia mea: 21-22 decembrie, după 20 de ani

Primele ecouri ale "revoluţiei" m-au prins în timpul primului trimestru la şcoală, în clasa a opta. Noroc că a venit vacanţa şi am plecat din Bucureşti la ţară, la bunici. Pe-atunci toate vacanţele însemnau la ţară la bunici, cu mici excepţii de vreo tabără. Doar că "la ţară" pentru mine înseamnă într-un sat undeva, după ce treci de Târgovişte spre munte. După ce treci prin Târgovişte, acum oraş martir, pentru că atunci, acum 20 de ani, a fost scenă pentru multe acte - şi actul final, cu împuşcături şi împuşcarea ceauşeştilor.

Într-una din zilele de când ne aflam acolo şi auzeam că la Bucureşti "se trage", mama a plecat singură cu maşina din sat la Târgovişte ca să dea telefon la o vecină din bloc să vadă cum stă treaba, îngrijorată pentru vecine, colege şi pentru agoniseala lăsată în Capitală. Şi ne-a povestit apoi cum a trecut ea pe şoseaua (acum centura Târgoviştei, pentru cine cunoşte) flancată de ceea ce crezusem mereu a fi doar nişte movile de pământ, dar din care acum ieşeau câte-un tanc din fiecare movilă, orientate spre şosea. Cred că trebuie să fi fost foarte înfricoşător.

Tataia asculta Vocea Americii şi Europa Liberă la o aşa intensitate, că se auzea de la poartă ţiuitul specific radioului vechi, căutând programul. Veneau vecini din tot satul să-i pună el la curent cu evoluţia lucrurilor. Om trecut prin război, tataia era un sceptic, nu credea ce vedea cu ochii lui, dar credea ce auzea la posturile clandestine din Occident. Dimineaţa la ora 8 era un scurt buletin de ştiri la Vocea Americii, reluare rezumativă a ştirilor de seara, de la ora 8. Iar de la 6 seara vreo două ore nu-l mai luai pe tataia de lângă aparatul de radio, era Europa Liberă. Însă în zilele revoluţiei, îmi amintesc că s-a auzit radioul ţiuitor tot timpul!

În zilele revoluţiei, aflam ce se întâmpla în ţară de acolo, până când chiar postul de radio naţional a anunţat fuga Ceauşeştilor. În seara acelei zile, ne-am căţărat pe gardul vecinilor, cu complicitatea lor, care ne aşteptau pe partea cealaltă cu o scară, ca să mergem să vedem la televizor revoluţia în direct. Bunicii nu mai aveau televizor. Fuseseră printre primii din sat care îşi cumpăraseră televizor cu lămpi când apăruse tehnica, dar neavând ce să mai vadă la el în anii din urmă ai comunismului ceauşist, nu se mai chinuiseră să-l repare când se defectase.

Am ajuns la vecini, noi, trei generaţii: tataia (mamaia a rămas acasă, a doua zi avea de muls vaca, de primenit coteţul găinilor, de adus lemne din magazie să facă focul să încălzească casa... nu-i ardea ei de revoluţii, treburile trebuiau făcute în orice regim). Şi eu cu soră-mea. Îmi amintesc că tataia a plâns de emoţie, mama îşi făcea cruci întruna şi zicea că nu îi vine să creadă, noi nu înţelegeam prea bine de la "înălţimea" celor cincisprezece şi respectiv treisprezece ani ai noştri.

Şi-mi mai amintesc de fiul vecinilor, un băiat mai mare decât noi cu vreo 10 ani, rămas singurul acasă, neînsurat, în urma fraţilor şi surorilor lui, pentru că era cam... greu de cap, retardat, întârziat, oarecum. Se uita şi el la televizor cu noi toţi ceilalţi.
În seara aceea, când a apărut la televizor gaşca de revoluţionari în balcon şi în studioul televiziunii, el a scos memorabila apreciere (pe care vă rog să v-o imaginaţi spusă cu o voce... de Aiurel din desenele cu Winnie the Pooh: rar, sacadat, o voce groasă şi gravă):

- Ăsta trebuie să fie un film bun, că io îl ştiu pe actorul ăsta (apăruse Ion Caramitru alături de ceilalţi). A mai jucat în filme bune, începe un film bun acum!

Am râs pe înfundate atunci, am râs cu mama şi tataia ani de-a rândul după aceea de vecinul întârziat, care nu înţelesese nimic din tot ce se întâmpla, el credea că am venit la ei să vedem un film.

Dar efectul întârziat abia acum îl înţeleg, după 20 de ani: chiar a fost un film bun! Cu regizor(i), scenarist (scenarişti), recuziter(i), şi tot ce mai presupune turnarea unui film!