Eu pe cine... accept?

Acum câteva zile am avut (din nou!) un episod ... din acela... Nu ştiu cum e la voi, dar eu nu reuşesc deloc să nu le iau personal. Să vedeţi: Aia mare o muşcă din senin pe cea mică, apoi când o întreb de ce a făcut asta, mă acuză că îi acord mai multă atenţie celei mici. O criză tipică de gelozie, nu? Eu încep să mă justific şi să neg că aş acorda mai multă atenţie uneia decât celeilalte, în acelaşi timp în care o voce (educată la cursul Otiliei de "Rivalităţi între fraţi") din  capul meu îmi spune: "nu o contrazice! aprob-o! fii empatică! spune-i că o înţelegi! sunt sentimentele ei, acceptă-le! nu o contrazice, că n-ai de unde să ştii tu mai bine decât ea ce simte". Aşa că exact aşa am făcut! Roxana însăşi recunoaşte raţional că nu e adevărat ceea ce tocmai m-a acuzat (că, adică, nu îi acord mai multă atenţie Ilincăi şi nu o dau pe ea la o parte), dar că ea aşa simte!, pentru că, nu-i aşa?, ce-a avut vreodată a face raţionalul cu emoţionalul?

Şi mereu în cazuri d-astea, faptul că nu reuşesc să gestionez situaţia îl puneam pe seama oboselii, a suprasolicitării fizice şi epuizării nervoase, faptului că nu simt un sprijin real în soţul meu, nici fizic, prin prezenţă (din cauza lipsei fizice de acasă cea mai mare parte a zilei, ştiţi voi, masculul care pleacă din peşteră la vânătoare şi pescuit), şi nici psihic, prin susţinere morală (din cauza lipsei timpului în care să putem sta de vorbă, dar şi a nepotrivirii de crezuri în modelele de parenting, ca să zic aşa). Sunt şi toate astea la un loc, dar poate şi multe altele...

Dar încep să-mi dar seama de încă ceva. Ceva care se numeşte ACCEPTARE. Otilia Mantelers ne-a spus-o simplu şi natural la un curs, dar pentru mine a avut greutatea unei lovituri în moalele capului: "Acceptare, acceptare, acceptare!" Îmi repet vorbele astea ca o mantră ori de câte ori e nevoie. Dar de fapt, cred că mai mult decât să mi le repet mecanic, am nevoie (şi) de altceva: să învăţ efectiv să accept: să-mi accept copiii, soţul, pe mine însămi şi tot ce mă înconjoară!

Ce-ar fi dacă aş reuşi să îmi accept soţul aşa cum este, fără să mai încerc să-l schimb? Am auzit/citit sfatul ăsta (bun) în multe locuri, este excelent, dar cum să faci asta? Cum să accept (adică, să mă resemnez?!) că nu dă gunoiul afară, nu îşi pune hainele murdare în coşul de rufe, nu merge cu copiii la activităţi extraşcolare (şi nici la vreo şedinţă cu părinţii sau la serbări), nu îmi cumpără flori sau vreun alt cadou din proprie iniţiativă (da, mereu îmi spune că eu ştiu cel mai bine ce vreau şi să-mi iau singură)... etc., ca şi cum ar fi ceva natural?

Şi brusc îmi dau seama că exact aceeaşi atitudine (pe care nu o am nici măcar faţă de soţul pe care îl iubesc!) trebuie să o adopt şi faţă de copiii mei (pe care îi iubesc!) Şi care atitudine este (parţial, prin dilemele de mai jos) contrară viziunii mele despre parenting - viziunea practică, căci la nivel teoretic stau bine, dar la nivel practic.. ehei, aici e buba! Aici perpetuăm noi ceea ce ni s-a scris în gene de la propiii părinţi (pe care îi criticăm pentru asta, de fapt)!

Aici sunt eu confuză rău de tot: adică, cum poţi să faci responsabilizare, şi totuşi şi acceptare? Dacă de exemplu, odată veniţi de la şcoală la prânz, nu le pun să-şi facă temele, ca să nu le mai cicălesc, iar ele nu şi le fac şi merg cu temele nefăcute la şcoală, pentru că eu accept că nu le place să-şi facă temele, se cheamă ACCEPTARE? Sau iresponsabilitate din partea mea şi ne-deprinderea lucrurilor care trebuie făcute, chiar dacă nu ne plac? Mi-e greu să spun. Eu personal consider că e de datoria mea să le deprind cu lucrurile care trebuie făcute, să le deprind cu igiena, cu curăţenia, chiar dacă nu le place să facă teme, să se spele pe dinţi sau să-şi spele părul. Dacă nu accept că nu le place asta, înseamnă că vreau să le schimb şi deci nu le accept aşa cum sunt şi nu le iubesc aşa cum sunt? Greu!

Dar ce este acceptarea? (răspunsuri şi definiţii inspirate şi de Robert Frick, într-un articol despre Acceptare publicat aici)

Fiecare om are şi defecte. Unele sunt minore, unele sunt majore. Uneori doar ţi se par defecte, din perspectiva a ceea ce eşti tu şi ceea ce îţi place. Alteori sunt doar lucruri diferite, dar nu rele (lucruri enervante, de exemplu). Sau poate doar lucruri bune într-o situaţie, dar rele în alta.

Acceptarea nu are nimic de-a face cu dragostea. Acceptarea este reacţia ta la aceste defecte. Poţi să iubeşti pe cineva, şi totuşi să vrei să o schimbi, să-i schimbi acele lucruri pe care le percepi ca defecte. Acceptarea înseamnă să nu încerci să schimbi. Nimic. Punct. Să-l iei aşa cum este!

Este destul de uşor să accepţi aceste defecte la prieteni. Însă din păcate, este mult mai dificil să le accepţi la propriul soţ. Este natural să încerci să-ţi îmbunătăţeşti relaţia, pentru a-ţi fi cât mai bine. O parte din acest lucru este să încerci să îţi faci soţul mai bun. De exemplu, soţul meu nu ţine minte să pună pâinea înapoi în pungă după ce mănâncă, sau untul şi laptele în frigider, sau tocătorul de lemn la locul lui, sau vasele la spălat... Etc. Sunt lucruri minore, desigur, dar nu îi ia mult ca să le facă. Dacă le-ar face, ar elibera o foarte mică parte din frustrare. Dar s-au adunat ani şi ani de frustrare pe teme minore din acestea!

Atunci când locuieşti cu cineva şi interacţionezi cu acea persoană, ai o mulţime de ocazii să observi tot felul de lucruri minore de genul acesta. Pentru că vrei să vă fie amândurora mai bine, asta duce la încercări de a-ţi face soţul mai bun.

Problema este că încercarea de a-ţi schimba soţul nu merge bine în căsnicie. Dacă el nu vrea să se schimbe, atunci în loc de schimbare o să ai parte de certuri. Iar certurile nu sunt bune într-o căsnicie. Aşa că cel mai bun sfat în această situaţie este să îţi accepţi soţul/soţia aşa cum este. Nu spun că este uşor, ci doar că e cel mai bun sfat.

Atitudinea potrivită în această situaţie merge dincolo de acceptare. Înseamnă să găseşti lucruri pe care le apreciezi şi care îţi plac la soţul/soţia tău tocmai pentru că sunt diferite. O atitudine benefică pentru cuplu ar fi să nu le vezi altfel decât ca pe nişte lucruri pe care le faceţi diferit, atât!

Sau dacă te gândeşti invers, din perspectiva "celuilalt": ţi-ar plăcea să-ţi petreci viaţa alături de cineva care te corectează în permanenţă? Sau cu cineva care te apreciază şi se bucură de tine aşa cum eşti?

Acceptarea copiilor

Dacă ai fi copil, ţi-ar plăcea ca părinţii tăi să te iubească şi să te accepte pentru ceea ce eşti? Sau ţi-ar plăcea să te lupţi şi să te cerţi cu ei pentru că vor să te schimbe?

E doar o întrebare retorică. Dacă încerci să îţi schimbi copiiii, înseamnă că nu îţi plac copiii tăi aşa cum sunt acum şi ajungi să te cerţi cu ei. Copiilor nu le va plăcea asta, şi nici tu nu te vei simţi mai bine. Din acelaşi motiv pentru care lucrurile funcţionează dacă îţi accepţi soţul, funcţionează şi dacă îţi accepţi copiii.

Aşadar, sunt hotărâtă să încerc să îmi accept fiicele, să le accept şi să le iubesc defectele! Ştiu sigur că le va plăcea să aibă în preajmă mai degrabă o persoană care le acceptă decât una care le critică întruna!

Paradoxul

Bine, dar există o mare diferenţă între soţ şi copii. Este responsabilitatea mea, ca adult, ca părinte, să îmi ajut copiii să crească oameni mari, înţelepţi, buni la suflet, deschişi la minte etc. Asta înseamnă că au nevoie şi să se schimbe. Deci un bun parenting ar presupune corectarea copiilor, transformarea lor în oameni mai buni?! Aici apare paradoxul! Rezolvarea acestui paradox constă (potrivit sursei citate) în a nu mai împinge de la spate copiii. Ei doresc oricum să crească, să se dezvolte, să devină mai buni, este în natura lucrurilor, nu vor să rămână mici şi nepricepuţi. Schimbările vor apărea natural, de la sine (paranteză: eu personal trebuie să mă conving de asta! :) ) Copiii nu au nevoie de cineva care să le scoată ochii cu greşelile pe care le fac. Ci de cineva care să îi susţină, să îi aprecieze, să îi iubească. Într-un cuvânt, să îi ACCEPTE!

Acceptarea de sine

Dar dacă (bunăoară, cazul meu) nu te accepţi pe tine însuţi? Dacă nu eşti bine cu tine, cu propriile lucruri diferite faţă de ceilalţi? Dacă tot timpul găseşti ceva de schimbat, de îmbunătăţit la tine?
Nu e nimic rău în a dori să fii mai bun. Dar lipsa de acceptare de sine te secătuieşte de energie. Trebuie să accepţi că eşti om, o persoană cu bune şi cu rele, cu calităţi şi defecte şi să încetezi să te mai auto-pedepseşti pentru defecte. Aşadar, acceptă-ţi defectele, ceea ce te diferenţiază de ceilalţi, acceptă-te aşa cum eşti. Viaţa o să ţi se pară mult mai frumoasă! Fiinţele umane nu sunt perfecte. Poţi să  doreşti să creşti, dar acceptă-te şi aşa cum eşti.

Spre infinit tot înainte!

Odată toate acestea acceptate - soţul, copiii, tu însuţi - ce-ar fi să accepţi tot ce te înconjoară? Viaţa, vremea, lumea... totul!