Oamenii din jurul nostru

Citeam undeva, nu mai ştiu unde (memoria mă lasă baltă în cele mai jenante momente, se pare că guguloaiele naturale de memorie pe care le iau în fiecare zi fie au efect opus, fie îşi vor face efectul după ani şi ani) că oamenii pe care îi cunoaştem în viaţă sunt pentru o clipă, o zi, sau o viaţă. Rolul pe care îl joacă în viaţa noastră poate dura mai puţin sau mai mult. Dar pe niciunul, nici măcar unul, nu-l cunoaştem din pură întâmplare. Fiecare are o menire.

Cam aşa am tradus eu şi scrisoarea pe care mi-a trimis-o mai demult o prietenă - am dat de acea scrisoare întâmplător zilele trecute. Aşa că inaugurez rubrica:

Prietenii mei fără blog au cuvântul pe blogul meu
sau:
Din lumea celor care nu cuvântă pe blogul propriu

Dragele mele,
M-am gândit să vă scriu aşa, ca şi cum am sta la un pahar de vorbă.
După cum ştiţi, am început serviciul de vreo trei săptămâni. În tot acest timp, dar şi în cel care a precedat acestei întâmplări, am fost îngrozitor de stresată, îngrozitor de îngrijorată pentru tot, dar mai ales pentru fiul meu cel mic, care a dezvoltat în ultimele luni un amor foarte intens pentru mine. Bineînţeles că şi eu pentru el, fapt pentru care uneori, în anumite zile, despărţirile noastre erau însoţite de lacrimi fierbinţi. Exact ce-mi trebuia pentru a ajunge în formă la birou, unde mai trebuia să-mi funcţioneze şi mintea, să am şi privirea strălucitoare, sa mai fiu şi super aranjată... În fine, în unele zile nu reuşeam să ating nici una din aceste condiţii de prezentare. Vă daţi seama, eram varză!
În cele din urmă, am reuşit să mă remontez, am început uşurel să semăn cu mine, cea de acum vreo şapte ani, am reuşit să-mi mai ascund cearcanele şi oboseala, mi-am pus şi tocuri...
Şi uite aşa pot spune, dragelor, că în sfârşit, nu mai sunt casnică. Am trecut în extrema cealaltă, ajung seara acasă, spre disperarea şi gelozia soţului.

Poate o să vă plictisesc, dar vreau să vă povestesc o întâmplare tare draguţă, dintr-o zi ploioasă şi friguroasă, în care trebuia să ajung la o şedinţă la capătul celălalt al Bucureştiului. La metrou am remarcat o tipă pe peron, foarte aranjată - muuuuuuult mai aranjată decât mine, se vedea cât de colo că nu lăsase acasă un copilaş plângând isteric după mămica lui şi nu era acum măcinată de demonii vinovăţiei - care-şi învartea iritată în aer husa în care se afla telefonul mobil. Oricine ar fi catalogat-o drept fiţoasă.
Peste jumătate de oră, o zăresc şi in tramvaiul în care am ajuns amândouă, tramvai cu care am toooot mers, până la capăt de linie. N-o să credeţi, dar de la ea am cumpărat un bilet de tramvai, căci nu apucasem să-mi iau. Mi s-a părut straniu cum de am ales-o tocmai pe ea s-o abordez pentru problema mea.
Mamă, mă salvase de amendă, gata, eram în regula. Şi în cele din urmă, n-am mai "scăpat" una de cealaltă, am descoperit că suntem colege, mergeam la aceeaşi şedinţă, ea m-a condus la sediul respectiv - pe care singură nu l-aş fi găsit nici într-o oră - nu mă anunţase nimeni că se mutase de vreo juma' de an în mijlocul unui şantier mărginaş... Cine a "gustat" din nebuniile Bucureştiului, mai ales pe ploaie, ştie despre ce vorbesc.
Ne-am întors tot împreună după şedinţă, ne-am împrietenit, m-am trezit pur şi simplu fascinată de tot ce ascundea acea "faţadă" aranjată şi rece. Ascundea o frumuseţe deosebită, un suflet frumos, o minte deschisă, o persoană caldă şi atentă la cele mai mici detalii.

Poate vă pare că exagerez, dar am simţit cum Dumnezeu mi-a trimis în acea zi un înger păzitor prin prezenţa ei... Ne-am întors pe o ploaie torenţială care ne-a udat până la piele, fondul de ten şi rimelul ni se scurgeau ridicol pe feţe, dar ochii mi-au strălucit toată ziua de fericire, căci am descoperit că te poţi ciocni de frumuseţea umană în moduri surprinzătoare, neaşteptate.

A doua zi, aceeaşi fată cu ochi de un albastru ca marea m-a ajutat să rezolv nişte probleme de serviciu, cu care nu mă mai confruntasem. Aş fi fost în plop fără ea, credeţi-mă!

Şi cam asta am vrut să vă povestesc: câtă bucurie am simţit în acea zi întâlnind un om trimis parcă special pentru sufletul meu, câtă eleganţă există în sufletele unor femei frumoase pe care din afara le privim, poate, altfel. Şi cer iertare divinităţii că uneori mai judec oamenii după aparenţe, mă grăbesc să pun etichete, să judec. Când de fapt, frumuseţea este atât de aproape de noi.

Comments

  1. Ancutzo,mi-a placut mult concluzia cu referire la oamenii din jurul nostru...Poate-si fac efectul mai repede acele "guguloaie naturale de memorie"...as fi curioasa sa stiu cu cine rezonez in privinta acestei idei, caci, crede-ma, intotdeauna am simtit asta.Am simtit cum luam cu noi toate umbrele lasate de cei ce trec pe langa noi. Am intalnit oameni in preajma carora te puteai molipsi cu tot ce e mai frumos pe lumea asta. Unii pot poposi o ora, altii zile, altii ani in viata ta. Dar ajungi sa-i "porti" cu tine pretutindeni, caci unii sunt demni de a fi pusi intr-o rama. Nu pot fi multi la numar, dar daca aduni macar vreo 2, 3...te poti numi un norocos :):). Doamne ajuta !

    ReplyDelete
  2. Tocmai mă pregăteam să-ţi spun că cel mai probabil e ceva din filosofia populară, când, ce să vezi? Mi-am amintit: era Paulo Coelho.

    "People always come into your life for a reason, a season and a lifetime. When you figure out which it is, you know exactly what to do."

    ReplyDelete
  3. Nu ştiu dacă mi-am amintit corect, dar sună a Coelho... Mai studiez problema! ;)

    ReplyDelete
  4. Mercic, stai linistita, nu te stresa pentru asta...Multumesc oricum...

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone