Trei paturi

Zilele astea se face anul de când am fost "cazată" la Floreasca la cardiologie pentru mai bine de o săptămână. (da, ştiu că episodul ăsta revine în amintirile mele ca un leit-motiv, dar chiar a fost o mare încercare pentru mine!)
Şi de pe patul meu de spital de la geam observam celelalte paturi, celelalte destine despre care până atunci nici nu ştiusem că există.

Patul 25. Doamna are peste 80 de ani şi un bun simţ cu totul ieşit din comun. Soţul în vârstă de 87 de ani o vizitează zilnic. Discuţiile dintre ei iau turnura unor discuţii culturale. Vocabularul folosit în discuţiile lor ar fi pus în dificultate reală pe un biet elev de vreo 15 ani (din aceia care, statisticile o arată, citesc cu dificultate în limba maternă). Demnitatea ei inspira respect real. Nicio infirmieră nu a certat-o că a murdărit pampersul, deşi făceau acest lucru cu alte paciente, nicio asistentă nu s-a răstit la ea că a făcut încărcare pulmonară noaptea, deşi făceau acest lucru cu alte paciente. În ziua când au externat-o a luat un taxi, demnă, nu a stat să aştepte "Ambulanţa umanitară".

Patul 26. O doamnă la vreo 50 de ani, profesoară de informatică la un liceu tehnic. Arată cu vreo 10 ani mai în vâsrtă pentru că suferă de un sindrom rar întâlnit (nu i-am reţinut numele), care a împiedicat-o să crească în înălţime şi greutate, care a făcut-o să aibă un fizic mai aparte. Dar care nu a împiedicat-o să fie extrem de energică şi inimoasă, săritoare, extrem de pozitivă în ceea ce priveşte vindecarea. Inimoasă e doar un fel de-a spune, căci se afla internată la cardiologie tocmai pentru că inima ei avea un puls extrem de mic. I-au pus un Holter ca să-i monitorizeze inima 24 de ore şi în cele mai agitate momente abia dacă ajungea la un puls 40. A plecat acasă cu un stimulator cardiac inserat şi cu o mare doză de optimism, din care ne dădea tuturor.

Patul 27. Femeie, 76 de ani, nicio carte citită, niciun rând, nicio clasă de şcoală. Doar văicăreală tot timpul cât a stat acolo. Femeie de serviciu la piaţa Traian în tinereţe, certată cu multe rude, pe diverse motive cu fiecare, povestea oricui o asculta că ea a avut o mare casă prin Colentina, dar au pierdut-o ea şi fii-sa prin nuştiuce mişmaşuri ale unor şmecheri - când de fapt eu am înţeles doar cât de fraiere au fost să semneze un act de vânzare cumpărare cu nişte clauze super-clar în defavoarea lor! Despre nişte prieteni de-o seamă cu mine veniţi la mine în vizită la spital m-a întrebat mai apoi dacă sunt copiii mei! Într-un final a fost trimisă la un alt spital, sau altă secţie, pentru că nu prea ţinea de cardiologie problema femeii.

Iar în patul de la fereastră - eu.
Dacă mai stăteam în spital, mai adunam material, biografii, întâmplări...
Dar mai bine acasă, totuşi!

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone