Despre Dumnezeul de a doua zi, a doua zi

Aceasta nu este o cronică de teatru. Iar eu nu sunt critic de teatru. Pentru cronicile - scrise mai bine decât aş şti eu să scriu vreodată - ale acestui spectacol mergeţi aici sau aici, aici, aici sau aici. Şi poate şi prin alte locuri, căci piesa lui Mimi Brănescu "Dumnezeu de a doua zi", în regia lui Claudiu Goga şi jucată la Teatrul Act de Vlad Zamfirescu şi Mirela Oprişor, a avut premiera hăt, în 2009.

Eu sunt un spectator, cel mai "ordinary", incult (id est, fără o cultură a teatrului) spectator. (Un spectator cu mare dor de teatru în ultima vreme, căci nu prea am mi-am mai făcut timp pentru această pasiune decât sporadic...)

Iar pentru mine, textul e totul. Adică, fireşte, contează şi felul în care textul este pus în scenă. Dar parcă mai pot ierta unei piese un joc slab al actorilor, dar nu un text slab. În piesa văzută de noi aseară, textul chiar este totul. Este... personaj principal, decor, scenografie şi fundal muzical... totul!

Practic, piesa se desfăşoară pe 2 fâşii paralele: preşul din bucătărie, unde viaţa curge mai departe, lipsită de orice poezie (ba chiar, pe alocuri vulgară), în patetismul ei banal; şi "fâşia neagră", să-i spunem aşa ca să nu divulgăm ceea ce şi eu am aflat trist-amar abia la final. Nici geamantanul ei albastru ca cerul, plasat pe această fâşie neagră, nu ne dă mai multe indicii, ci dimpotrivă, vine să susţină versiunea lui.

Piesa este formată din 2 serii paralele de monologuri, pe aceste "fâşii". Există un EL, care prăjeşte cartofi în faţa spectatorilor ca să-şi ilustreze viaţa de om ca toţi oamenii, ca noi toţi, derulând în acelaşi timp recitarea textului. Şi există o EA, care îşi mută geamantanul încolo şi-ncoace. Între ei a avut loc o poveste normală de dragoste. Până când părinţii lor "normali", mama ei şi tatăl lui, le-au invadat intimitatea şi viaţa... şi aşa mai departe.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de replicile de tip "smart & sexy", pentru că piesa nu este o comedie. Poate doar o comedie, cu accentul pe primul e, o comedie de viaţă, asta pe care o trăim cu toţii, aşa cum rezultă din textul deopotrivă comic şi dramatic, ştiţi, acel fel de "dulce-amar" de ironie şi auto-ironie. Se şi râde la piesa asta, dar când râzi mai abitir, simţi preşul din bucătărie cum îţi fuge de sub picioare, te simţi păcălit, "futut", cum se exprimă personajele fără perdea în câteva rânduri, şi aruncat în disperare.

Finalul este unul extrem de veridic. Adică, personal, poate mi-ar fi plăcut "să se termine cu bine", "binili învinge", vorba lui Tamango. Însă n-ar fi fost veridic. Aşa cum este, e şi lovitura sub centură (nu m-aş fi gândit la asta), şi realist.

Şi dacă tot mă preocupă pe mine diferite faţete ale parentingului, adică părinţi şi copii în diverse ipostaze, piesa aceasta exact despre asta vorbeşte: despre părinţi, aşa cum sunt ei percepuţi de copiii ajunşi la rândul lor adulţi. O poveste simplă, despre viaţă, "cu onestitate", aşa cum afirmă autorul însuşi.