Jurnal Achilean, primul week-end

Bunica mea avea o vorbă: treburile femeii nu se văd, munceşte toată ziua... degeaba!

Cam aşa şi eu în week-endul ăsta: mi-am dat seama sâmbătă pe seară că nu stătusem jos decât în maşină, când am condus spre supermarket şi înapoi. Iar duminică la fel, doar când am dat o fugă cu copiii la Decathlon să le iau costume noi de înot. Şi să se dea ele acolo cu trotinetele, să sară pe saltele, să se ascundă în corturile expuse... Şi alte distracţii decathloneşti!

Luni am fost la Ferma Animalelor cu grădiniţa. Din nou. Ăsta e unul dintre avantajele de a avea doi copii: "aprofundezi" excursiile şi alte activităţi ale lor.

Ieri, marţi, am avut prima confirmare că trebuie s-o las mai moale şi să mă mai şi odihnesc (pe lângă confirmarea cântarului, care îmi arată cu 2 kg mai puţin): dimineaţă m-am simţit rău şi după ce mi-am mai revenit puţin aveam tensiunea 8,6! Cât o fi fost când m-am trezit, ameţeam şi simţeam că leşin?

M-au cam lăsat bancurile cu care începusem convalescenţa soţului, nu prea mai îmi vine să-i zic:
- ce bine, acum te ţine o pereche de şosete două zile! (că pe piciorul gipsat nu intră şosetă)
sau:
- mi-am luat bon(ă) cu studii superioare şi vorbitor de engleză
sau:
- nu mai trebuie să schimb poziţia scaunului şoferului în maşină (căci conduc numai eu)
sau:
- hai că ce a fost mai greu a trecut: au trecut 2-3 zile, mai ai 2-3 săptămâni!

Iar azi e şi Ilinca acasă, căci a făcut şi ea "roşeaţa" pe care o făcuse şi sor-sa acum vreo 10 zile. Aşa e la noi, totul e la dublu, cu reluare după câteva zile de incubaţie :))